satâr¹ sn [At: MINEIUL (1776), 103^r2/20 / Pl: ~e, (rar) ~uri, (înv) ~i sm / E: tc satir] 1 Cuțit mare de bucătărie cu lamă lată și groasă, cu care se sparg oasele sau se toacă (mai mare) carnea, zarzavaturile etc. 2 Secure folosită în trecut ca armă de luptă sau ca unealtă a călăului. 3 (Rar) Cuțitul ghilotinei. 4 (Gmț) Sabie (1) sau cuțit mare.

satâr² sm vz șatâr

SATÂR ~e n. 1) Cuțit mare, cu lama lată și grea, folosit în bucătărie. 2) înv. Secure de luptă cu care erau înarmați satârgiii. 3) Securea călăului. /<turc. satir

satâr n. 1. secure (mai ales de călău): satârul gealatului; 2. cuțit mare de tocat: satâre de Gabrova; 3. (ironic) sabie: vă poruncesc să puneți satârele în teacă AL. [Turc. SATYR].

SATÎ́R, satîre, s. n. 1. Un fel de cuțit mare de bucătărie, scurt, lat și greu, pentru spart oase, pentru tocat carne etc. Zgomotul satîrului, tocînd carnea, fura uneori cu sălbăticie părți din această muzică gospodărească. BASSARABESCU, S. N. 36. Se aruncă cu satîrul de la bucătărie și-i tăie capetele. ISPIRESCU, L. 202. 2. (Învechit) Topor de luptă, secure. V. halebardă. [Mircea Ciobanul și fiul său] purtau... la brîu satîr și jungher. ODOBESCU, S. I 65. ♦ Secure de călău.

SATÎR s. m. (Mold.) Slujitor care făcea parte din garda domnească. Dinapoia acestora stau satîrii si ciohodarii cu zapciii lor pe rînduială. GHEORGACHI, s. v. șatîr. Etimologie: tc. șatır. Vezi și satîr-baș.

2) satî́r n., pl. e (turc. satyr, d. ar. satur; ngr. satiri, alb. bg. satyr). Un fel de cuțit de bucătărie, scurt, lat și greŭ care servește la tocat carnea. Fig. Iron. Sabie. Vechĭ. Topor de călăŭ saŭ de luptă. V. halebardă.

1) satî́r V. șatîr.

șatî́r m. (turc. șatyr). Vechĭ. Un fel de lacheŭ care mergea înaintea marilor demnitarĭ. – Și satî́r (după pronunțarea ngr.) și satîráș, satiráș.

satấr s. n., pl. satấre

satâr s. n., pl. satâre

SATÂR s. 1. tocător. (~ de carne.) 2. v. secure.

SATÎR s. 1. tocător. (~ de carne.) 2. secure. (~ călăului.)

satîr (-re), s. n. – Cuțit mare, secure. – Mr. sătire. Tc. (arab.) satir (Șeineanu, II, 316; Lokotsch 1873; Ronzevalle 99), cf. ngr. σατήρι, alb. satër, bg. satăr.