sărutare sf [At: COD. VOR. 166/5 / V: ~riu~ / Pl: ~tări / E: săruta] 1 (Înv) Salut¹ (1). 2 Sărut (1). 3 (Înv; îe) A da lumii veșnica ~ A muri¹. 4 (Pex) Gest care imită sau sugerează sărutul.

SĂRUTÁRE, sărutări, s. f. Acțiunea de a săruta și rezultatul ei; sărut, sărutat. Doi vineți ochi în suflet mă săgeată... O sărutare le trimit din fugă. IOSIF, P. 19. Ș-acum din visu-ți te deștept Cu-aceeași sărutare. HOGAȘ, M. N. 49. De mi-i da o sărutare Nime-n lume n-a s-o știe, Căci va fi sub pălărie – Ș-apoi cine treabă are! EMINESCU, O. I 55. ◊ Fig. Aș! D-abia l-au zgîriat! Sărutare de săgeată... Nu-i lucru de speriat. HASDEU, R. V. 115.

sărutáre f., pl. ărĭ. Vechĭ. Acțiunea de a saluta. Salutare. Azĭ. Acțiunea de a săruta. Rezultatu acesteĭ acțiunĭ: a da o sărutare cuĭva, a depune o sărutare pe un mormânt. V. bot, guriță.

săriutare sf vz sărutare

sărutáre s. f., g.-d. art. sărutắrii; pl. sărutắri

sărutáre s. f., g.-d. art. sărutării; pl. sărutări

SĂRUTÁRE s. 1. v. sărut. 2. gură, sărut, (pop. și fam.) pupătură, țoc, (fam. și în limbajul copiilor) pusi, (fam.) pup. (I-a dat o ~.)

SĂRUTÁRE s. v. salut, salutare.

SĂRUTARE s. 1. sărut, sărutat, (pop. și fam.) pupare, pupat, pupătură, țocăit, (Ban., Transilv. și Maram.) țucare, țucat, (înv.) sărutătură. (În timpul ~ lor.) 2. gură, sărut, (pop. și fam.) pupătură, țoc, (fam. și în limbajul copiilor) pusi, (fam.) pup. (I-a dat o ~.)

sărutare s. v. SALUT. SALUTARE.