rostire sf [At: DRAGHICI R. 205/19 / Pl: ~ri / E: rosti] 1 Spunere. 2 (Ccr) Vorba. 3 Mod de exprimare Si: elocventza (1) rostit¹ (3) stil. 4 (Fig) Manifestare. 5 (Fig) Intruchipare. 6 Pronuntzare a sunetelor Si: articulare (1). 7 (Inv) Hotarare a unei autoritatzi. 8 (Inv; pex) Sentintza. 9 Prevedere. 10 (Rar) Randuiala (30). 11 (Ban) Ordine in casa Si: oranduiala randuiala (33). 12 (Ban; ccr) Mobilier in casa.

ROSTÍRE rostiri s. f. Faptul de a (se) rosti; exprimare; (concretizat) vorba spusa. Se vedea k orice cuvint shi orice lamurire mai de aproape ar fi fost prea mult pentru puterea lui de rostire. CAMIL PETRESCU O. II 100. In urma acestor rostiri... mai mult nu putea sa vorbeasca. DRAGHICI R. 205. ♦ Mod de a se exprima; elocventza. Se crede de om desavirshit. Rostireai o minune; purtareai un model Ce poate sa slujeasca de pilda tuturora. NEGRUZZI S. II 206.

rostire f. pronuntzare.

rostíre f. Pronuntzare actziunea saŭ modu de a rosti: asta e o rostire dialectala.

rostíre s. f. g.d. art. rostírii; pl. rostíri

rostíre s. f. g.d. art. rostírii; pl. rostíri

ROSTÍRE s. 1. v. pronuntzare. 2. v. dictziune. 3. v. fonetism. 4. v. formulare. 5. (JUR.) pronuntzare. (Dupa ~ sentintzei.) 6. pronuntzare tzinere. (~ unui discurs.)

ROSTÍRE s. v. stil.

ROSTIRE s. 1. articulare articulatzie emitere pronuntzare pronuntzie (inv.) prozodie. (~ deslushita a sunetelor.) 2. dictziune pronuntzare (grecism inv.) profora. (Are o ~ perfecta.) 3. (FON.) fonetism pronuntzare pronuntzie. (~ regionala.) 4. exprimare formulare pronuntzare spunere zicere. (~ unei opinii.)

rostire s. v. STIL.

ROSTÍRE s. f. (< rosti < rost + suf. i): pronuntzare zicere vorbire; comunicare limbaj.