reminiscență sf [At: BARIȚIU, P. A. III, 112 / Pl: ~țe / E: fr réminiscence, lat reminiscentia, -ae] 1 Amintire vagă și incompletă a unor fapte aproape dispărute din memorie. 2 Rămășiță¹ (1). 3 Influență ulterioară.

REMINISCÉNȚĂ, reminiscențe, s. f. Amintire vagă și incompletă a unor fapte aproape dispărute din memorie. Amintiri despre aceste hoinăriri nu ne-au rămas, afară de vreo vagă reminiscență. CĂLINESCU, E. 54. Și nu s-ar putea ca cineva, trăind, să aibă momente de-o luciditate retrospectivă, cari să ni se pară ca reminiscențele unui om ce de mult nu mai este? EMINESCU, N. 84. ♦ Rămășiță, rest, urmă. În toate învoielile se vede, pe lîngă asociațiunea între muncă și capital... și o reminiscență a clăcii și a zilelor de lucru. I. IONESCU, M. 289.

REMINISCÉNȚĂ s.f. Amintire neprecisă, tulbure a unor fapte petrecute demult. ♦ Rămășiță, urmă. [Cf. fr. réminiscence, it. reminiscenza, lat. reminiscentia < reminiscere – a-și aminti].

REMINISCÉNȚĂ s. f. 1. amintire vagă, tulbure a unor fapte sau imagini din trecut. ♦ teoria ~ței = teorie platoniciană potrivit căreia omul recunoaște ideile pe care le-ar fi contemplat într-o existență anterioară. 2. (psih.) evocare bruscă a unor fapte ce păreau uitate. 3. rămășiță, urmă. (< fr. réminiscence, lat. reminiscentia)

REMINISCÉNȚĂ ~e f. 1) Amintire vagă, imprecisă a unor fapte aproape dispărute din memorie. 2) Urma materială, abia perceptibilă, a unor realități trecute; rămășiță vagă. 3) (în creația artistică și literară) Element inspirat ca urmare a unei influențe mai mult sau mai puțin conștiente. /<fr. reminiscence, lat. reminiscentia, ~ae

reminiscență f. amintire vagă.

*reminiscénță f., pl. e (lat. reminiscentia, d. reminisci, a-șĭ aduce aminte). Aducere aminte, amintire: pentru Platone, cunoștința nu e de cît o reminiscență. Lucru care-țĭ vine în minte: un castel plin de reminiscențe.

reminiscénță s. f., g.-d. art. reminiscénței; pl. reminiscénțe

reminiscénță s. f., g.-d. art. reminiscénței; pl. reminiscénțe

reminiscență (pr. sce)

reminiscență, -țe.