relicvă sf [At: (a. 1829). URICARIUL, XIV, 296 / V: ~ichie, ~vie (Pl: ~vii) / Pl: ~ve / E: lat reliquiae, lm reliquia, fr reliques] 1 (Mpl) Moaște. 2 Obiect rămas din trecut și păstrat (cu venerație) ca amintire.

RELÍCVĂ, relicve, s. f. 1. Obiect rămas din trecut (de la o persoană iubită sau de la o personalitate de seamă) și păstrat ca o amintire scumpă. V. vestigiu. Ce rană dureroasă aveam să-i scormonesc cu aceste relicve ale mortului, pe care i le aduceam în buzunarul meu! C. PETRESCU, S. 162. ◊ Fig. Bietul bătrîn... biata relicvă, peste a cărei ochi anii își lăsase paianjenitele cortine, apărea adus ca un specimen rar de longevitate. ANGHEL, PR. 62. 2. (De obicei la pl.) Moaște. – Variantă: relícvie, relicvii (NEGRUZZI, S. I 214), s. f.

RELÍCVĂ s.f. 1. (la pl.) Moaște. 2. (Fig.) Amintire scumpă, obiect rămas ca amintire. [< lat. reliqua, cf. it. reliquia].

RELÍCVĂ s. f. 1. obiect rămas din trecut și păstrat ca amintire (scumpă). 2. (pl.) moaște. (< fr. relique, lat. reliquiae)

RELÍCVĂ ~e f. 1) Obiect păstrat ca o amintire scumpă din trecut; vestigiu. 2) la pl. Rămășiță (oseminte, resturi de îmbrăcăminte etc.) aparținând unei persoane, considerate sfântă; moaște. /<fr. relique, lat. reliquiae

relicvie sf vz relicvă

RELÍCVIE s. f. v. relicvă.

relicvie f. moaște.

*relíchie f. (lat. reliquia și de ordinar la pl.: reliquae). Resturĭ sfinte, moaște. – Ob. relicvie, după germ. reliquie, ceĭa ce nu e în spiritu latin, nicĭ românesc.

relícvă s. f., g.-d. art. relícvei; pl. relícve

relícvă s. f., g.-d. art. relícvei; pl. relícve

relicvă

relicvie, -vii.

RELÍCVĂ s. 1. rămășiță, urmă, vestigiu. (~e ale trecutului.) 2. (la pl.) v. moaște.

RELICVĂ s. 1. rămășiță, urmă, vestigiu. (~e ale trecutului.) 2. (la pl.) moaște (pl.), vestigii (pl.), (înv.) rămășițe (pl.). (~ sfinte.)