preludiu sn [At: STAMATI, D. / V: (înv) ~lud, ~die sf / Pl: ~ii / E: fr prélude, it preludio, ger Präludium] 1 Exercițiu muzical pregătitor. 2 (Pex) Improvizație muzicală preliminară. 3 Parte introductivă a unei compoziții muzicale mai ample. 4 (Spc) Primă piesă muzicală dintr-o suită instrumentală. 5 (Spc) Piesă muzicală care precedă o fugă sau un coral. 6 (Pex) Compoziție muzicală instrumentală independentă scrisă în formă liberă. 7 (Înv) Prefață. 8 (Fig) Ceea ce anunță, precedă sau pregătește o acțiune, un fenomen, un eveniment etc. 9 (Spc) Gesturi care preced actul sexual.

PRELÚDIU, preludii, s. n. 1. (Muz.) Partea introductivă a unor bucăți muzicale. Preludiul la actul al III-lea al operei «Lohengrin» de Wagner. ◊ Fig. Și tumultuoși [copacii] pornesc să cînte preludiul unei uverturi. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 37. 2. Specie de compoziție muzicală, care precedă o fugă (2). Preludiu de Bach. Preludii de Chopin. ♦ Piesă instrumentală independentă, scrisă în formă liberă. 3. Fig. Operație pregătitoare, introductivă; ceea ce anunță, precedă sau prepară o acțiune sau un eveniment. Va rîde, ori îl va dojeni, fiindcă amestecă episoade de măscărici, pîngărind cu giumbușuri preludiul severelor răfuieli. C. PETRESCU, A. R. 46.

PRELÚDIU s.n. 1. Piesă instrumentală care are funcția de a introduce, de a preceda o lucrare muzicală mai amplă. ♦ Compoziție muzicală instrumentală de sine stătătoare, cu un caracter și o structură foarte variate. 2. (Fig.) Ceea ce precedă, pregătește, anunță un eveniment, o acțiune, un început. [Pron. -diu. / cf. it. preludio, germ. Präludium, fr. prélude < lat. prae – înainte, ludus – cântec].

PRELÚDIU s. n. 1. exercițiu muzical pentru acordarea instrumentului sau pentru antrenarea mâinilor ori vocii; (p. ext.) improvizație muzicală preliminară. 2. parte introductivă a unei compoziții muzicale. ◊ piesă care precedă o fugă, o tocată, un coral; prima parte a suitei. ◊ compoziție muzicală instrumentală independentă, cu un caracter și o structură foarte variate. ◊ lucrare simfonică, programatică. 3. ceea ce precedă, anunță (o acțiune). (< germ. Präludium, it. preludio, fr. prélude)

PRELÚDIU ~i n. 1) Succesiune de note cântate de un interpret pentru a lua tonalitatea necesară. 2) Parte introductivă a unei compoziții muzicale. 3) Piesă instrumentală independentă de formă liberă și de proporții mici. 4) fig. Acțiune care precedă altă acțiune, anunțând începutul ei; acțiune preliminară. /<fr. prélude, it. preludio, germ. Präludium

preludiu n. 1. ceeace se cântă sau se execută ca pregătire; 2. improvizațiune muzicală; 3. fig. ceeace precede sau prepară ceva: fulgerele sunt preludiul furtunei.

*prelúdiŭ n. (lat. praeludium, d. ludus, joc, lúdere, a juca). Acțiunea de a preluda. Scurt cîntec introductiv în ainte de cîntecu principal. Fig. Mică acțiune în aintea celeĭ principale: aceștĭ fiorĭ îs preludiile frigurilor, tunetele-s preludiile furtuniĭ. V. pestref.

prelud sn vz preludiu

preludie sf vz preludiu

prelúdiu [diu pron. dĭu] s. n., art. prelúdiul; pl. prelúdii, art. prelúdiile (-di-i-)

prelúdiu s. n. [-diu pron. -diu], art. prelúdiul; pl. prelúdii, art. prelúdiile (sil. -di-i-)

preludiu

preludiu, -dii.

PRELÚDIU s. v. cuvânt introductiv, cuvânt înainte, introducere, prefață.

preludiu s. v. CUVÎNT INTRODUCTIV. CUVÎNT ÎNAINTE. INTRODUCERE. PREFAȚĂ.

preludiu (< lat, praeludium; it. preludio; fr. prélude; germ. Vorspiel). 1. Scurtă improvizație* care precede execuția unei piese vocale, instrumentale, vocal-instrumentale sau oficierea unei ceremonii religioase, având o dublă funcție: aceea de a-i „acorda” pe interpreți prin fixarea tonului de bază [v. intonație (I, 1)] și aceea de a crea un „montaj psihologic” propice receptării mesajului muzical ce urmează a fi transmis. Până în sec. 16, termenul de p. a avut numai această accepțiune. În sec. 17 piesele instr. care, în acest context, nu aveau o scriitură polif. fugato* erau denumite p. ♦ În serviciul religios protestant, intonarea coralului* era precedată de un p. – coral (germ. Choralvorspiel) fie improvizat („a preludiu” = a cânta liber, a improviza), fie consemnat în partitură*; cel din urmă, utilizând o mare varietate de procedee omofone* și polif., a conturat p.-coral al lui J.S. Bach. 2. Începând din a doua jumătate a sec. 16, numele a desemnat, p. ext., piesă muzicală care prefațează fuga*, suita (I, 1), cantata*, opera* etc. În acest sens, p. este sin. cu introducere (2) (entrada, entrée*, intrada* sau chiar cu uvertură). Spre sfârșitul sec. 17, p. devine numele obișnuit al primei părți din suita instr. (pentru laută*, clavecin*, orch. etc.). În principiu, arhitectura p. nu este canonizată, el putând adopta forma de lied* bi- sau tripartit, de sinfonia* it., uvertură fr. etc. P. care preced fugile și tocatele* de orgă sau clavecin ale lui J.S. Bach au, de cele mai multe ori, forma suită, cu evoluția tonală obișnuită la dominantă* sau la relativa* majoră*. 3. Începând din sec. 19, numele este atribuit, printr-o ext. și mai largă, și unor piese muzicale de sine stătătoare, indicând asupra dimensiunilor reduse și a libertății formale a acestora. P. de operă sau de suită pentru orch. capătă și ele o oarecare autonomie, putând fi executate și independent de context; prin emanciparea lor se naște p. simfonic. P. pentru pian sunt grupate uneori în cicluri (I, 1), „construite” pe baza opozițiilor dinamice*, de caracter (v. caracter, piesă de) etc. dintre piesele componente. În epoca modernă au compus p. (instr. sau simf., independente sau în cicluri) Chopin, Debussy, Rahmaninov, Skribian. În muzica românească: Enescu, I. Dumitrescu.

preludiu-coral v. preludiu (1).