PRAMÁTIE, pramatii, s. f. Persoană fără caracter, cu purtări rele, imorală; escroc, canalie, pușlama, stricat, destrăbălat. – Din ngr. pra(gh)matía.

pramatie sf [At: CARAGIALE, S. N. 257 / V: (reg) pragm~, prăm~ / Pl: ~ii / E: ngr πραγματεία „marfă”] 1 (Pfm) Gen de om. 2-4 (Prt; pex) Persoană (fără caracter) (cu apucături rele sau) imorală Si: canalie, destrăbălat, lichea, pușlama, secătură, stricat.

PRAMÁTIE, pramatii, s. f. (Fam.) Persoană fără caracter, cu purtări rele, imorală; escroc, canalie, pușlama, stricat, destrăbălat. – Din ngr. pra(gh)matía.

PRAMÁTIE, pramatii, s. f. Om cu purtări rele, cu năravuri urîte; stricat, destrăbălat, hoț. Și tată-său a fost o pramatie, de fura cloșca de pe ouă. SADOVEANU, P. M. 34. Nu trebuie să știu și eu ce pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă? CARAGIALE, O. III 53.

PRAMÁTIE ~i f. Persoană josnică și amorală. [G.-D. pramatiei; Sil. -ti-e] /<ngr. pragmatía

pramàtie f. fig. poamă, sculă (în basmele muntene): astea sunt pramatiile ce a născut POP. [Gr. mod. PRA(G)MATIA, marfă, negoț].

pramátie f. (ngr. pra[g]matía, marfă. V. pragmatic). Iron. Sculă, tacîm, poamă, specie, specimen, tip de om: știŭ ce pramatie eștĭ! V. pramatie, specie, specimen, tefaric, tarbă.

pragmatie² sf vz pramatie

prămatie sf vz pramatie

pramátie (-ti-e) s. f., art. pramátia (-ti-a), g.-d. art. pramátiei; pl. pramátii, art. pramátiile (-ti-i-)

pramátie s. f. (sil. -ti-e), art. pramátia (sil. -ti-a), g.-d. art. pramátiei; pl. pramátii, art. pramátiile (sil. -ti-i-)

PRAMÁTIE s. v. canalie.

PRAMATIE s. canalie, hahaleră, pușlama, secătură. (Mare ~ ești, amice!)

pramátie (pramátii), s. f. – 1. Soi, specie, tip. – 2. Lichea, pușlama. – Mr. prămătie „marfă”, megl. primătiiă „marfă”. Ngr. πραμμάτεια „marfă” (Gáldi 235).

pramatie, pramatii s. f. persoană imorală