POLITÉȚE, (2) politeți, s. f. 1. Mod de comportare caracterizat prin bună-cuviință, respect și amabilitate în relațiile cu ceilalți oameni. ◊ Pronume personal (sau posesiv) de politețe = pronume personal la persoana a doua și a treia, folosit în semn de respect față de persoana căreia ne adresăm sau despre care se vorbește. ◊ Loc. adj. De politețe = a) care exprimă politețe; politicos, amabil; b) protocolar. ◊ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă. + Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (1) (exagerată a) cuiva față de cineva. [Pl. și: (2) politețuri. – Var.: politéță s. f.] – Din fr. politesse.

politețe sf [At: POTECA, F. / V: (iuz) ~ță, (înv) ~tesă (S și: ~tessă) / Pl: (fam) ~ți, ~țuri / E: fr politesse] 1 sf Atitudine sau comportare atentă, amabilă, respectuoasă față de cineva sau de ceva, care denotă bună-cuviință și bună-creștere Si: amabilitate. 2 (Îs) Pronume (personal sau posesiv) de ~ Pronume care se folosește în vorbirea cu sau despre o persoană căreia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. 3 (Îla) De ~ Care exprimă politețe Si: amabil, politicos (2). 4 (Îal) Protocolar. 5 (Îlav) Din (sau de, rar pentru) ~ Obligat de anumite cerințe formale de conduită, de etichetă. 6 (Îal) Formal. 7 (Fam; ccr; lpl) Cuvinte sau gesturi care exprimă o comportare amabilă, respectuoasă față de cineva. 8 Ansamblu de reguli de comportament în spiritul amabilității, al bunei-cuviințe.

POLITÉȚE, (2) politeți, s. f. 1. Atitudine, comportare conformă cu buna-cuviință, amabilă, politicoasă; amabilitate. ◊ Pronume personal (sau posesiv) de politețe = pronume care se folosește în vorbirea cu sau despre o persoană căreia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. ◊ Loc. adj. De politețe = a) care exprimă politețe; b) politicos, amabil; protocolar. ◊ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă. ♦ Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (1) (exagerată a) cuiva față de cineva. [Pl. și: (2) politețuri. – Var.: politéță s. f.] – Din fr. politesse.

POLITÉȚE s. f. (Și în forma politeță) Atitudine binevoitoare, atentă, potrivit cerințelor bunei-cuviințe; amabilitate. Se purta c-o politeță exagerată cu toată lumea. BART, E. 365. Domnul, cu multă politeță: drăguță, dacă nu te superi, m-aș ruga... încă un pahar cu apă. CARAGIALE, M. 151. El mă primi cu aleasă politeță. NEGRUZZI, S. I 309. – Variantă: politéță s. f.

POLITÉȚE s.f. Fel de a se purta, de a vorbi în societate, potrivit cerințelor buneicuviințe; amabilitate. [Var. politeță s.f. / < it. politezza, cf. fr. politesse].

POLITÉȚE s. f. fel de a se purta, a vorbi în societate potrivit cerințelor bunei-cuviințe; amabilitate. (< fr. politesse)

POLITÉȚE ~i f. 1) Comportament politicos; atitudine amabilă; amabilitate. 2) Vorbă sau gest care exprimă un astfel de comportament (de obicei exagerat). [G.-D. politeții; Pl. și politețuri] /<fr. politesse

politesă sf vz politețe

politeță sf vz politețe

POLITÉȚĂ s.f. v. politețe.

servíciu de politéțe sint. s. ◊ „[...] în fine, voi menționa că stațiile au fost dotate special pentru așa-numitele «servicii de politețe», curățirea parbrizelor, a farurilor și stopurilor în timpul alimentării mașinilor la pompe.” R.l. 21 V 77 p. 5 (din serviciu + de + politețe)

politeță f. mod de a vorbi sau de a se purta conform cu obiceiurile persoanelor bine crescute. [După fr. politesse].

*politéță f., pl. ĭ, rar e (fr. politesse, d. it. politezza, id. [azĭ pu-, curățenie], polito, fr. poli, cĭoplit, civilizat). Curtenie urbanitate, amabilitate.

politéțe s. f., art. politéțea, g.-d. art. politéții; (amabilități) pl. politéți/politețúri

politéțe s. f., art. politéțea, g.-d. art. politéții; (cuvinte, gesturi) pl. politéți / politéțuri

politéțe, s. f., pl. politeți (politețe)

politețe

politeță, -țe.

POLITÉȚE s. 1. cuviință, decență, respect, (livr.) reverență, urbanitate, (livr. fig.) urbanism. (O atitudine plină de ~.) 2. amabilitate, manieră, (livr.) civilitate. (E de-o ~ ireproșabilă.) 3. v. curtoazie.

POLITEȚE s. 1. cuviință, decență, respect, (livr.) reverență, urbanitate, (livr. fig.) urbanism. (O atitudine plină de ~.) 2. amabilitate, manieră, (livr.) civilitate. (E de-o ~ ireproșabilă.) 3. amabilitate, atenție, curtoazie, galanterie, gentilețe, (rar) curtenie, (înv.) libov. (~ față de femei.)

Politețe ≠ impolitețe, apolitețe, bădărănie, bruschețe, brutalitate, grosolănie, indelicatețe, nepolitețe, nedilecatețe, vulgaritate

POLITEȚE. Subst. Politețe, amabilitate, omenie, amenitate (franțuzism), manieră, bună-cuviință; decență; urbanism (fig.), urbanitate (rar); curtenie, curtoazie, galanterie, gentilețe. Respect, stimă, considerație, condescendență, deferență. Omagiu. Afabilitate, cordialitate; bună-voință, atenție, îndatorire (rar), complezență, serviabilitate. Salut, salutare, reverență, închinare, închinăciune, plecăciune. Felicitare; compliment. Bună-creștere, educație; cei șapte ani de acasă. Reguli de politețe, codul manierelor elegante, etichetă (fig.), protocol, ceremonial, ceremonie. Adj. Politicos, de politețe, amabil, manierat, bine-crescut, cuviincios, respectuos, condescendent, civilizat, urban (fig.), ceremonios, ceremonial (rar); curtenitor, galant, gentil. Afabil, cordial; binevoitor, atent, îndatoritor, prevenitor, complezent, serviabil. Vb. A fi politicos; a avea o comportare civilizată, a se purta cu mănuși, a da dovadă de tact. A saluta, a se închina, a face reverențe, a se pleca. A prezenta (cuiva) omagii. A felicita, a complimenta. Adv. Din politețe, (în mod) politicos, amabil. V. comportare, cordialitate, educație, formule de salut, respect, salut, sociabilitate.