poliloghie sf [At: BUL. COM. IST. V, 287 / V: ~lol~, (înv) ~logie, ~ologie / Pl: ~ii / E: ngr πολυλογία] Expunere, discuție etc. excesiv de amplă și de încărcată cu amănunte inutile, prolixă Si: vorbărie, (fam) pălăvrăgeală, peltea, sporovăială.

POLILOGHÍE, poliloghii, s. f. Expunere a unor fapte sau a unor idei într-un mod excesiv de amplu și încărcat cu amănunte inutile; vorbărie. Ca să-i povestesc tot, se înșiră o poliloghie. Nici n-are s-o citească. Trebuie să fie sătul de asemenea epistole. C. PETRESCU, C. V. 54. Vei avea oare vreme și răbdare să citești pînă la sfîrșit poliloghia mea? VLAHUȚĂ, O. II 58. – Variantă: polologhíe (REBREANU, R. I 169, CREANGĂ, A. 158) s. f.

POLILOGHÍE ~e f. Expunere foarte amplă și confuză; vorbărie. [Art. G.-D poliloghiei] /<ngr. poliloghía

poliloghíe și (ob.) polologhíe f. (ngr. și vgr. polylogia, d. polýs, mult, și lógos, cuvînt). Fam. Vorbă lungă, frazeologie, flecărie.

polilogie sf vz poliloghie

polologhie^[1] sf vz poliloghie corectată

polologie sf vz poliloghie

polologhie f. vorbă lungă: hârtia cuprinde multă polologhie CR. [Gr. mod.].

polologhíe, V. poliloghie.

poliloghíe/(fam.) polologhíe s. f., art. poliloghía/polologhía, g.-d. art. poliloghíei/polologhíei; pl. poliloghíi/polologhíi, art. poliloghíile/polologhíile

poliloghíe s. f., art. poliloghía, g.-d. art. poliloghíei; pl. poliloghíi, art. poliloghíile

poliloghie

poliloghie, -ghiei gen. a.

!polologhie (fam.)/(livr.) poliloghie s. f., art. polologhia/poliloghia, g.-d. art. polologhiei/poliloghiei; pl. polologhii/poliloghii, art. polologhiile/poliloghiile (desp. -ghi-i-)

polologhíe v. poliloghíe

POLILOGHÍE s. v. vorbărie.

POLILOGHIE s. vorbărie. (O ~ interminabilă.)