POÉTICĂ s. f. 1. Ramură a teoriei literaturii care tratează despre creația poetică. Sîntem mulțumiți... că aducem un serviciu poeticei romîne. MACEDONSKI, O. IV 53. 4 Tratat despre creația poetică. Sistem de forme și principii poetice caracteristice unei epoci sau unui curent literar; manieră poetică caracteristică unui poet. Poetica romantismului. Poetica lui Shakespeare.

POÉTICĂ s.f. 1. Ramură a teoriei literaturii care tratează despre creația poetică. ♦ Tratat despre creația poetică. 2. Sistem de principii poetice caracteristice unei epoci sau unui curent literar; fel de a scrie propriu unui poet. 3. Parte constitutivă a lingvisticii care se ocupă cu raporturile dintre funcția poetică și celelalte funcții ale limbajului. [< lat., it. poetica, cf. fr. poétique].

POÉTICĂ f. 1) Ramură a teoriei literaturii care se ocupă cu studiul creației poetice. 2) Tratat de poezie. 3) Teorie generală despre esența și istoria poeziei. 4) Ansamblu de principii ale versificației, caracteristice unui poet, unui curent literar sau unei epoci. /<ngr. poiitilkós, poiitiki, lat. poeticus, poetica, it. poetico, poetica, fr. poétique

poetică f. tractat despre arta poeziei.

poetic, ~ă [At: M. COSTIN, ap. GÂDEI 212 / A și: poetic / V: (înv) ~etec sm, ~iatic sm / Pl: ~ici, ~ice / E: lat poeticus, it poetico, fr poétique, ger Poetik] 1 sm (Înv) Poet (1). 2 a Care aparține poeziei (1) Si: (înv) poeticesc (1). 3 a Care se referă la poezie (1) Si: (înv) poeticesc (2). 4 a Care este specific poeziei (1) Si: (înv) poeticesc (3). 5-6 sf, a (Șîs artă ~ă) Ansamblu de reguli care servesc pentru alcătuirea operelor literare. 7-8 sf, a (Pex; îas) (Tratat) care indică aceste norme. 9 a (Îas) Poem în care un scriitor își exprimă concepția sa asupra creației poeziei. 10 a De poet (1). 11 a Care este specific poetului (1). 12 a (Fig) Care poate inspira pe poeți (1). 13 a (Fig) Demn de a servi ca motiv de inspirație. 14 a (Fig; pex) Frumos. 15 a (Fig) Expresiv. 16 a (Fig) Plastic. 17 a (Fig) Atrăgător. 18 a (Fig) Fermecător. 19 a (Fig) Impresionant. 20 a (Fig) Sensibil. 21 a Liric. 22-23 sf (Sistem de) reguli privitoare la creația poetică. 24 sf Ramură a teoriei literare care tratează despre creația poetică Si: (înv) poezie (4). 25 sf Sistem de forme și de principii poetice caracteristice unei epoci, unui curent etc. 26 sf Manieră de a crea caracteristică unui poet. 27 sf (Înv; pex) Vers.

POÉTIC, -Ă I. adj. 1. propriu poeziei. 2. (fig.) demn a inspira un poet; (p. ext.) încântător, expresiv, plastic, sensibil, liric. II. s. n. categorie estetică desemnând genul poetic. III. s. f. 1. ramură a teoriei literaturii care tratează despre creația poetică. ◊ tratat despre creația poetică. 2. sistem de principii poetice caracteristice unei epoci sau unui curent literar; fel de a scrie propriu unui poet. 3. parte a lingvisticii care se ocupă cu raporturile dintre funcția poetică și celelalte funcții ale limbajului. (< fr. poétique, lat. poeticus, it. poetico, gr. poietikos)

*poétic, -ă adj. (lat. poéticus, d. vgr. poietikós). Relativ la poezie: formă poetică. Frumos par’c’ar fi în poezie: descriere poetică. Licență poetică, abatere de la regulele limbiĭ saŭ versurilor. S. f. Știința care arată regulele poeziiĭ. Carte în care-s scrise aceste regule; poetica luĭ Aristotele, Orațiŭ, Boileau. Adv. În mod poetic: a scris poetic. La Cant. poétic (subst.), poet.

!poetică s. f., g.-d. art. poeticii; (tratate) pl. poetici

poétică s. f., g.-d. art. poéticii

poétică s. f., g.-d. art. poéticii

POÉTICĂ s. (înv.) poezie. (Studii de ~.)

POETICĂ s. (înv.) poezie. (Studii de ~.)

POETICĂ (< fr. poétique < lat. poetica < gr. poietiki) Tratat cu privire la poezie, care cu vremea s-a extins la literatură în general, cuprinzînd reguli privitoare la tehnica literaturii, la principiile și normele fundamentale ale artei literare (stilistică, prozodie, genuri și specii literare etc.). Teorie generală a poeziei, prin poetică se mai înțelege sistemul de principii poetice, caracteristice unei epoci literare, precum și felul propriu de a crea al unui scriitor. Poeticele apărute de-a lungul vremurilor (ex. Poetica lui Aristotel, Ars poetica lui Horațiu, Lart poétique a lui Boileau etc.) includ în fond norme și concepții literare specifice epocii în care au apărut, poetica devenind astfel o disciplină normativă. În literatura noastră veche, încercări în acest domeniu pot fi socotite scrierile Meșteșugul stihurilor românești de C. Conachi, Regulile sau Gramatica poeziei de I.H. Rădulescu, iar mal apropiate secolului nostru: Retorica și stilistica de Cristu S. Negoescu (1896), Poetica de Gh. Adamescu (1898) etc. La dezvoltarea poeticei românești au contribuit în mod esențial G. Călinescu și T. Vianu.

POETICĂ MODERNĂ (< fr. poétique moderne < lat. poetica < gr. poiitiki) Știință interdisciplinară care s-a constituit din interferența lingvisticii și criticii literare, ambele aplicate la textul literar, considerat limbaj; știință al cărei obiect este limbajul literar. Poetica modernă nu se poate confunda cu stilistica – disciplină a expresivității stilului – deoarece ea se constituie ca o descriere de structuri verbale, de contexte de opere literare întregi, pe cînd stilistica studiază opera doar ca unități verbale ale operei (cuvînt, frază). S-a dezvoltat în perioada de după primul război mondial, dar s-a făcut cunoscută și s-a impus după cel de al doilea război mondial, datorită progresului înregistrat de structuralism (v.) în lingvistică și științele umane, de aceea mai este numita și poetica modernă, considerată drept cadru general al cercetării literare, o fază modernă a criticii de limbaj. Poetica modernă și-a constituit o serie de procedee și metode care-i permit să descrie legăturile dintre semnificant și semnificat (v.), dar și corelațiile specifice stabilite între ele de opera poetică.