pală² sf [At: HELIADE, O. I, 233 / Pl: ~le / E: tc pala] (Înv) Paloș.

PÁLĂ², pale, s. f. (Învechit și arhaizant) Sabie lată și scurtă, adesea cu două tăișuri; paloș. Stai, răcni cu glas mare cazacul, vînturîndu-și pala. SADOVEANU, O. I 175. Tudor se vede pășind cu fală, C-o ghebă scurtă și-ncins c-o pală. BOLLIAC, O. 161. Și cu pala lui cea nouă Pe balaur tăia-n două. ALECSANDRI, P. P. 12.

pală f. sabie scurtă și lată cu două tăișuri: pala ridica și capetele sbura POP. [Turc. PALA].

1) pálă f., pl. e (turc. ngr. bg. sîrb. pála. V. paloș). Paloș scurt.

pálă s. f., g.-d. art. pálei; pl. pále

pálă (de fân, de vânt, de avion, strat, paloș, capriciu, piesă vestimentară) s. f., g.-d. art. pálei; pl. pále

PÁLĂ s. v. capriciu, chef, fandoseală, fantezie, fason, fiță, maimuțăreală, moft, naz, paloș, pătură, poftă, prosteală, sclifoseală, strat, toană.

pală s. v. CAPRICIU. CHEF. FANDOSEALĂ. FANTEZIE. FASON. FIȚĂ. MAIMUȚĂREALĂ. MOFT. NAZ. PALOȘ. PĂTURĂ. POFTĂ. PROSTEALĂ. SCLIFOSEALĂ. STRAT. TOANĂ.

pálă (-le), s. f. – Hanger, iatagan. – Mr. pală. Tc. pala (Șeineanu, II, 230; Lokotsch 1615), cf. ngr. πάλα, alb. palë, bg. pala. Nu e clară legătura dintre acest cuvînt și paloș, s. n. (spadă), care poate proveni din tc. paloș (după Meyer, Türk. St., I, 2. cuvîntul tc. provine din rom.), din mag. pallos (Gáldi, Dict., 95) sau din sb., cr., slov. paloš (Cihac, II, 241), cf. rus. palaš, pol. palasz, it. paloscio, v. fr. palache, germ. Pallasch (Schuchardt, ZRPh., XV, 95; REW 6157).