OȘTÍRE, oștiri, s. f. (Înv. și pop.) Armată, oaste, oștime. – V. oști.

oștire sf [At: URECHE, ap. LET. I, 120/12 / Pl: ~ri / E: oști] 1 (Înv) Expediție militară Si: campanie, oștit¹ (1), război. 2 Asediu. 3 Armată. 4 (Fig) Mulțime. 5 Serviciu militar.

OȘTÍRE, oștiri, s. f. (Pop.) Armată, oaste, oștime. – V. oști.

OȘTÍRE, oștiri, s. f. (Învechit și arhaizant) Armată, oaste. L-ale țării flamuri negre Cîrlova oștirea cheamă. EMINESCU, O. I 32. Istoria zice, la începutul biografiei lui Mihai Viteazul, că el, ca ban al Craiovei, avea o oștire deosebită. BĂLCESCU, O. I 14. Sînt plini munții de oștire, sună zalele de fier. ALEXANDRESCU, M. 21. ◊ Fig. Să cobor stelele ceriului și întinderea albă, ca să se asemene cu oștiri de flori de aur și argint. EMINESCU, N. 59.

OȘTÍRE ~i f. pop. Totalitate a forțelor armate ale unei țări; oaste; armată. /v. a se oști

oștire f. armată. [V. oaste].

oștíre f. (d. oștesc). Vechĭ. Expedițiune militară. Azĭ. Oaste.

oștíre (înv., pop.) s. f., g.-d. art. oștírii; pl. oștíri

oștíre s. f., g.-d. art. oștírii; pl. oștíri

OȘTÍRE s. v. armată.

OȘTÍRE s. v. conflict, război.

OȘTIRE s. (MIL.) armată, oaste, putere, trupe (pl.), (înv. și reg.) armadă, șirag, tabără, (înv.) armie, ordie, ostășime, oștime, silă, tărie, (fig.) sabie. (Oraș cucerit de ~ dușmană.)

oștire s. v. CONFLICT. RĂZBOI.