omușor [At: (cca 1600-1630) CUV. D. BĂTR. I, 296 / V: (înv) omoș~, omș~, umș~, unș~, (îrg) ulm~, um~, uș~, (reg) m~ sn / Pl: (1-2) ~i, (3-4) ~oare / E: om + -ușor] 1-2 sm Omuleț (1-2). 3 sn Apendice cărnos situat în cavitatea bucală, în partea posterioară a palatului moale Si: uvulă, (reg) împărătuș, limburuș. 4 sn (Rar; determinat prin „mare”) Mărul lui Adam.

OMUȘÓR, omușori, s. m. 1. Omuleț (1). Mai are și omușorul cel cu căciula țuguiată a se juca o zi, două cu dînsul. SADOVEANU, B. 284. Și-i da piste un omușor care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. Am un omușor, Șade-ntr-un picior (Curechiul). GOROVEI, C. 126. ♦ Figurină reprezentînd un om în miniatură. Avea fără îndoială, pentru fiecare dificultate, zece portițe de rezervă, prin care să cadă tot în picioare, ca omușorii de celuloid cu un centru de greutate de plumb. C. PETRESCU, C. V. 286. Fă un omușor de ceară. SEVASTOS, N. 10. 2. Apendice cărnos, situat în cavitatea bucală, în partea posterioară a palatului moale; uvulă. Căscă zdravăn de i să văzu omușorul. DELAVRANCEA, S. 244. ◊ (Rar) Mărul lui Adam. De mînie îi juca omușorul ca un cotuleț de copil. CAMIL PETRESCU, O. I 46.

OMUȘÓR ~oáre n. (diminutiv de la om) 1) Prelungire musculară posterioară a cerului gurii; uvulă; gușter; împărătuș. 2) rar Nodul gâtului; mărul lui Adam. /om + suf. ~ușor

omușor m. limbuliță cărnoasă atârnată de cerul gurei. [Lit. omuleț: metaforă curioasă aplicată acestei părți a corpului (ca și la Albanezi: nieridh, omușor, din nier, om); cf. la Malaezi anak lida, omușor, lit. copilul limbei].

omușór n., pl. oare (dim. d. om, ca și alb. nerith, d. ner, om). Limburuș, un apendice cărnos și mobil care atîrnă în fundu guriĭ. V. părătuș; uvular.

omoșor sn vz omușor

omșor sm vz omușor

ușor² sn vz omușor

omușór² (uvulă) s. n., pl. omușoáre

omușór (uvulă) s. n., pl. omușoáre

OMUȘÓR s. (ANAT.) luetă, uvulă, (reg.) gușter, împărătuș, limburuș, mosor, oușor.

OMUȘOR s. (ANAT.) luetă, uvulă, (reg.) gușter, împărătuș, limburuș, mosor, oușor.