obișnuință sf [At: GHEORGACHI, ap. LET². III, 321 / V: (îrg) obicin~ / Pl: ~țe / E: obișnui + -ință] 1 Deprindere. 2 Datină. 3-4 Utilizare (frecventă). 5 (Îlav) Din (sau după, prin) ~ Potrivit obiceiului. 6 (Înv; îlav) Preste obicinuință Contrar obiceiului. 7 Familiarizare.

OBIȘNUÍNȚĂ, obișnuințe, s. f. Faptul de a fi obișnuit cu ceva, de a avea un anumit obicei. Loc. adv. Din obișnuință = în virtutea deprinderii, potrivit obiceiului. Scoase din buzunarul vestei un creion cu capsa galbenă, fără de care, din obișnuință dăscălicească, nu putea vorbi. PETRESCU, Î. I 15. Țăranii se uitau toți după brișcă, mai mult din obișnuință. REBREANU, R. II 17. – Variantă: obicinuínță (pronunțat -bici-) (CONACHI, P. 81) s. f.

OBIȘNUÍNȚĂ ~e f. 1) Însușire dobândită cu timpul, prin practică, și devenită trăsătură caracteristică; obicei; deprindere. ◊ Din ~ în virtutea deprinderii. 2) Pricepere căpătată prin repetarea aceleiași acțiuni; deprindere [G.-D. obișnuinței] /a (se) obișnui + suf. ~ință

obișnuință f. obiceiu anumit, deprindere căpătată.

obișnuínță f., pl. e (d. obișnuĭesc). Obiceĭ, deprindere: fiecare cu obișnuințele luĭ. – Vechĭ obicĭnuință. V. namaz.

obicinuință sf vz obișnuință

obișnuínță s. f., g.-d. art. obișnuínței; pl. obișnuínțe

obișnuínță s. f., g.-d. art. obișnuínței; pl. obișnuínțe

OBIȘNUÍNȚĂ s. 1. v. obicei. 2. (mai ales la pl.) v. tabiet. 3. v. fire.

OBIȘNUINȚĂ s. 1. deprindere, obicei, (înv. și pop.) nărav, (pop.) învăț, treabă, (înv. și reg.) nacafa, (prin Olt.) săbaș, (înv.) învățătură, obicină. (Conform ~, a plecat la plimbare.) 2. (mai ales la pl.) apucătură, deprindere, obicei, tabiet, (înv.) taifet. (Are ~ele lui zilnice.) 3. apucătură, deprindere, fire, nărav, obicei, (Ban.) ogod. (I-am aflat ~.)

CONSUETUDO QUASI ALTERA NATURA (lat.) obișnuința este o a doua natură – Cicero, „De finibus bonorum et malorum”, V, 25.