mămiță sf [At: CARAGIALE, O. II, 96 / V: mami~ / Pl: ~țe / E: mamă + -iță] 1-2 (Fam; șhp) Mămică (1-2). 3 (Reg) Matcă a albinelor.

MĂMÍȚĂ s. f. Mămică. Între ei e și mămița, care te socotea nevinovat. VISSARION, B. 262. (În forma mamiță) Băiețelul scoate capul cu panglicuțe... Mamița-l degajează din țoalele în care dospește-nfășurat. CARAGIALE, O. II 267. – Variantă: mamíță s. f.

mamiță² sf vz mămiță

!mămiță (rar) s. f., g.-d. art. mămiței

mămíță (fam.) s. f., g.-d. art. mămíței; pl. mămíțe

mămíță s. f., g.-d. art. mămíței; pl. mămíțe

MĂMÍȚĂ s. v. măicuță, mămică.

mămiță s. v. MĂICUȚĂ. MĂMICĂ.

MAMÍȚĂ (< fr. {i}; lat. mamma „mamelă”) s. f. (MED. VET.) Inflamație a ugerului la femelele în lactație, de cele mai multe ori de natură infecțioasă. Poate fi provocată de bacilul tuberculozei, de streptococi, de colibacili etc. ◊ M. gangrenoasă = boală a oilor, provocată de Staphylococcus pyogenes, manifestată prin cangrenarea ugerului.

MĂMÍȚĂ s. f. 1. (Familiar) Mămică. Mamița-l degajează din țoalele în care dospește-nfâșurat. CARAGIALE, O. II, 96. Mămița. . . te socotea nevinovat. VISSARION, B. 262. 2. (Regional) Matca albinelor (Cîmpulung Moldovenesc). Cf. CHEST. VI 24/3. – Pl.: mămițe. – Și: mamiță s. f. – Mamă + suf. -iță.