MĂICÚȚĂ, măicuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui maică (I 1); măiculeană, măiculiță, măicușoară. 2. Călugăriță; termen cu care se adresează cineva unei călugărițe. – Maică + suf. -uță.

măicuță sf [At: BOLINTINEANU, O. 90 / Voc: (reg) măicu / Pl: ~țe / E: maică + -uță] 1-14 (Pop; șhp) Măiculiță (1-14).

MĂICÚȚĂ, măicuțe, s. f. 1. (Pop.) Diminutiv al lui maică (I 1); măiculeană, măiculiță, măicușoară. 2. Călugăriță; termen cu care se adresează cineva unei călugărițe. – Maică + suf. -uță.

MĂICÚȚĂ, măicuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui maică (1). Era să-l las, măicuță, Cu gluma și să tac? COȘBUC, P. I 266. Eu cerc un aspru dor De măicuța mult iubită. BOLINTINEANU, O. 90. Cînd măicuța m-a scăldat... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Apelativ dezmierdător, Ia vocativ, cu care o femeie se adresează copilului ei sau unei persoane dragi) Corbeo, maică, mai trăiești? Că, de-i fi, măicuță, mort, Să dau la popa d-un ort. TEODORESCU, P. P. 518. ♦ Termen de respect cu care ne adresăm unei femei (mai) în vîrstă (de la țară). Cine-i acolo?... – Om bun, măicuță! CREANGĂ, P. 90. 2. Călugăriță; termen cu care se adresează cineva. unei călugărițe. În satul liniștit și curat din jurul mănăstirii Văraticului, măicuțele se strecurau pe ulicioare lin, nici nu li se simțeau pașii. SADOVEANU, O. VII 220.

măicuță f. (Banat) surată. [V. mătcălău].

măicúță s. f., g.-d. art. măicúței; pl. măicúțe

măicúță s. f., g.-d. art. măicúței; pl. măicúțe

MĂICÚȚĂ s. mămică, (pop.) măiculiță, mămucă, mămuliță, mămușoară, mămuță, (reg.) măiciță, măiculeană, măiculuță, măicușoară, mămulea, mămuleană, mămulică, mămulioară, mămulucă, mămuluță, (fam.) mămincu, mămiță, mică, mimă.

MĂICUȚĂ s. mămică, (pop.) măiculiță, mămucă, mămuliță, mămușoară, mămuță, (reg.) măiciță, măiculeană, măiculuță, măicușoară, mămulea, mămuleană, mămulică, mămulioară, mămulucă, mămuluță, (fam.) mămincu, mămiță, mică, mimă.

MĂICUȚĂ s. f. Diminutiv (hipocoristic) al lui m a i c ă. !. Cf. m a i c ă (I 1). Dormi tu, dulce frățior? Căci eu cerc un aspru dor De măicuța mult iubită. BOLINTINEANU, O. 90. Nu mă vede Măicuță-mea că plâng. COȘBUC, B. 27, cf. id. F. 76. Stați să vedeți ce s-a întîmplatl zise măicuța. ARGHEZI, C. J. 10. Să cîntăm una de jale, De-al măicuții greu doruț. JARNIK-BÎRSEANU, D. 310, cf. GOROVEI, C. 381. ◊ (La vocativ, ca termen cu care se adresează cineva mamei sale sau, p. e x t., unei femei mai în virstă) Pentru Dumnezeu, măicuță, dă un sfîrșit fericit. BELDIMAN, O. 89/9. Unde te duci, măicuță? întrebaseră fetele speriate. T. POPOVICI, SE. 23. 2. Cf. m a i c ă (I 2). Că de-i fi, măicuță, mort, Să dau la popa d-un ort. TEODORESCU, P. P. 518. 3. Cf. m a i c ă (I 3). Cine-i acolo?. . . Om bun, măicuță ! CREANGĂ, P. 90, cf. 222, 289. Sui, măicuță-n deal la cruci. MAR. FOLK. 1299. 4. Cf. m a i c ă (I 5). Numai cu maica Evlampiea desăgărița din Văratec, am avut și eu o dată o leacă de clenci. . . Măicuță, de ce ești scumpă la tărîțe și ieftină la făină? CREANGĂ, p. 115. În satul liniștit și curat din jurul mănăstirii Văraticului, măicuțele se strecurau pe ulicioare lin, nici nu li se simțeau pașii. SADOVEANU, O. VII, 220. – Pl.: măicuțe. Voc. și: (regional) măicú. ALR h/172. – Maică + suf. -uță.