mâzgă sf [At: DOSOFTEI, V. S. decembrie, 10973 / V: (reg) măzg sn, măz~, mâzg sn, mez~, mijgă, mizg sn, miz~, zmâgă / E: slv мѣзга bg мъзга, мезга] 1 (Pop) Sevă. 2 (Spc) Sevă a arborilor Si: (reg) mâzgală (1), (pop) mustăreață (2), must (11), (reg) mursă¹ (8), muc (13). 3 (Trs) Rășină de brad. 4 (Pan; reg) Cerumen. 5 (Reg) Complex de vase prin care circulă seva. 6 Parte interioară a scoarței plantelor lemnoase care cuprinde mâzga (5). 7 (Olt) Mină de creion. 8 (Reg) Pojghiță moale, cleioasă sau unsuroasă care se formează pe suprafața unor alimente sau pe pereții vaselor în care au fost anumite alimente. 9 (Pop; îe) A prinde ~ A se îmbogăți Si: a prinde cheag. 10 (Fig) Bogăție. 11 Strat de alge, mușchi, mâl, care acoperă pietrele expuse la umezeală. 12 Noroi moale, lipicios și alunecos. 13 Murdărie (1). 14 (Îvr) Ploaie măruntă, amestecată cu ninsoare Vz lapoviță.

MÂZGĂ f. 1) Noroi subțire, lunecos. 2) Pojghiță moale și unsuroasă formată pe suprafața unor alimente sau pe pereții vaselor în care au stat mai mult timp alimente. /<sl. mĕzga, bulg. măzga

mâzgă f. 1. seva plantelor; 2. noroiu în urma unei ploi repezi (când e lunecuș): a plouat și s’a făcut o mâzgă și un ghețuș CR. [Slav. MĬEZGA].

mazgă sf [At: ȚICHINDEAL F. 160/12 / V: ~glă (Pl: ~gle) / E: srb mazga] (Ban; înv) Catârcă.

mâzg sn vz mâzgă

mijgă² sf vz mâzgă

mizg² sn vz mâzgă

zmâgă sf vz mâzgă

MÎ́ZGĂ s. f. sg. 1. Noroi moale, lipicios și alunecos. Trecui prin mîna stîngă frîul calului și pornii, încet, lunecînd prin mîzga malului, spre căsuța vînătorului. SADOVEANU, O. III 666. În pădure a plouat grozav și s-a făcut o mîzgă și-un ghețuș, de nu te mai poți de feli ținea pe picioare. CREANGĂ, P. 47. 2. Lichid lipicios și vîscos din organele plantelor, mai ales de sub scoarța sau coaja lor; sevă; p. ext. stratul moale de pe partea interioară a scoarței unui copac. Cîrligele... se pun în gropi pe un timp bun și mai-nainte de a începe a umbla mîzga în copaci. I. IONESCU, P. 247. Mîzgă d-alun verde. TEODORESCU, P. P. 403. ◊ Expr. A suge mîzga din cineva = a stoarce (pe cineva) de puteri; a-l vlăgui, a-l secătui. Nici ție, mă, nu-ți dau, auzi? Nimic! Du-te să-ți dea prietenii tăi cari vreau să sugă mîzga din noi! V. ROM. martie-aprilie 1949, 177. 3. Substanță moale, cleioasă, unsuroasă formată pe suprafața unor alimente sau rămasă pe vasul în care a stat mîncarea. ◊ Expr. (Rar) A prinde mîzgă = a se îmbogăți.

mî́zgă f., pl. ĭ (vsl. mĭezga, suc, de unde și ung. mezga, sevă. Cp. și cu galicu *mesĭgum, zer, în REW. 5537. V. și Bern. 2, 54). Sevă. Noroĭ lipicĭos. Pelița care se formează pe apele stătătoare. (V. inie și tirighie). Pelița de supt coaja copacilor (liber).

mấzgă s. f., g.-d. art. mấzgii

mâzgă s. f.

mâzgă.

mîzgă

MÂZGĂ s. v. sevă, suc.

mîzgă s. v. SEVĂ. SUC.

mîzgă s. f. – 1. Sevă, suc. – 2. Sacîz, rășină secretată de lemn. – 3. Substanță vîscoasă în general. – 4. Nămol, glod. – 5. Flegmă, mucozitate. – Mr. mîzgă „nămol”. Sl. mezga „sevă” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 191; Berneker, II, 54; Conev 51), cf. bg. măzgá, cu sensul de „sevă”. – Der. mîzgos, adj. (plin de sevă, de suc; vîscos, lipicios).

mấzgă, s.f. – Sevă, suc (al copacului). Termen atestat în toate satele de pe valea Marei, până la Rona și Săpânța (ALRRM, 1973: 553). „Mâzga curge numai până la jumătatea lunii septembrie”. – Din vsl. mezga „sevă” (DER, DEX, MDA).

mấzgă, s.f. – Sevă, suc (al copacului). Termen atestat în toate satele de pe valea Marei, până la Rona și Săpânța (ALR 1973: 553). „Mâzga curge numai până la jumătatea lunii septembrie”. – Din sl. mezga „sevă”.