mânz sm [At: LEX. MARȘ. 203 / V: (reg) mâns, mânț, mănz / Pl: ~nji, (reg) ~i / E: cf alb mës] 1-2 Pui (de sex masculin al) iepei, a cărui limită de vârstă variază, după regiuni, de la câteva luni până la trei ani. 3 (Înv; îe) Când mâșcolii vor face ~i Niciodată. 4 (Pop; îe) A umbla (sau a bate, a face, a se duce) calea ~ului A se obosi zadarnic. 5 (îae) A umbla fâră rost și fară folos. 6 (Reg; îe) A fi făcut un ~ mort A nu fi realizat nimic. 7 (Pop; îe) A se ține (sau a umbla, a merge după cineva) ~ A nu se dezlipi de cineva. 8 (Reg; îe) A lua ~ (pe cineva) A-și face pe cineva tovarăș nedespărțit. 9 (Rar; îe) A fi în anii ~ului A fi tânăr. 10 (Mtp; reg; îc) ~u-dă-cu-sară Ființă fantastică despre care se credea că umblă prin păduri după apusul soarelui. 11 (Îrg) Pui al măgăriței. 12 (Înv) Pui al cămilei. 13-14 (Fam) Copil (zburdalnic). 15 (Pex) Bărbat tânăr. 16 (Reg; csc) Fire de urzeală care nu încap în spată și care se fac ghem, rămânând pe lângă război. Si: (reg) mânzălău (6), mânzoc (5), mânzoi (2). 17 (Reg) Hădărag la îmblăciu. 18 (Mol; Plu) Lemn legat prin gânjuri sau lemn în chingă.

MÂNZ ~ji m. 1) Pui de iapă. * A umbla ca ~zul după iapă (sau a merge, a se ține ~ după cineva) a urma de aproape pe cineva. A avea ~ (sau a-și arăta ~jii) a fi capricios. 2) fam. Copil zburdalnic, neastâmpărat. /cf. alb. mës

mânz m. 1. cal până la un an; 2. firele de urzeală rămase netrecute prin ițe și spată: a depăna mânzul; [Cf. it. MANZO, taur tânăr].

mânț sm vz mânz

MÎNZ, mînji, s. m. 1. Puiul iepei (pînă la un an); p. ext. pui de măgar. Gîndul îi era la fel de ușor și de sprinten ca și mișcările, și-i plăcea să se joace ca unui mînz de cîteva săptămîni care scapă pe cîmp. DUMITRIU, N. 148. Ea-l pune să-și aleagă, drept răsplată, un mînz. EMINESCU, N. 18. Printre copitele zglobiilor mînji ce pasc în erghelii se strecoară pitpalacul limbareț. ODOBESCU, S. III 160. ◊ Expr. A umbla ca mînzul (după iapă sau a merge (ori a se ține) mînz (după cineva) = a se ține scai (după cineva), a nu se dezlipi (de cineva). Mergem. Ei doi înainte, eu după ei, mînz. STANCU, D. 198. A bate (sau a umbla) calea mînzului = a umbla fără rost și fără folos, a se obosi zadarnic. 2. Fig. (Familiar, ca termen de alintare) Copilandru, tînăr (plin de viață). Așa, mînzule, bravo, a fost bine. PAS, Z. I 269. – Pl. și: (rar) mînzi (CAMILAR, N. I 300, CREANGĂ, A. 10).

mînz m., pl. zĭ și jĭ (lat. *mandius, d. mándere, a mînca, ca prînz d. prandium; alb. măs și mas, art. măzi, mînz; sard. mandzu, junc; it. manzo, junc, manza, juncă). Puĭ de cal pînă la un an.

mânz s. m., pl. mânji

mânz s. m., pl. mânji

mânz, -ji.

mînji (v. mînz)

mînz, pl. mînji

BUBA-MÂNZULUI s. v. gurmă.

buba mînzului s. v. GURMĂ.

mînz (mấnji), s. m. – 1. Căluț, măgăruș, cîrlan. – 2. Băiat, flăcău. – 3. Fibrele de la urzeală care nu intră în pieptenele războiului. – Mr. mîndzu, megl. mǫndz. Probabil de la un iliric *mandus sau *manzus, corespunzător lat. mannus „căluț, ponei”, cf. mesap. Jupiter Menzana căruia i se sacrificau caii, alb. mës, pl. mëzë, sard. mandzu, it. manzo „vițel” (Meyer 276; Philippide, II, 723; Tiktin; REW 5298; Rosetti, II, 58 și 119; H. Krahe, Die Sprache der Illyrier, I, Wiesbaden 1955, 103; Battisti, III, 2357). Pentru originea ilirică a lat. mannus, cf. Meillet (înainte se considera de origine celtică, cf. Treimer, Mitt. Wien, I, 311; după Thurneysen, Keltoromanisches, 32, schimbul nn › nd ar fi celtic, ipoteză puțin sigură). Origine dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1877, 522), anterior indoeurop. (Lahovary 334) sau lat. (*mandus, din mandĕre „a mesteca”, Pușcariu 1092), nu par probabile. Sensul primitiv al lui *mandus pare să fi fost „înțărcat”, cf. basc. mando „catîr” și „sterp”, sp. mañero „sterp” (Corominas, III, 251). Der. mînză, s. f. (iapă, măgăriță); mînzat, s. m. (tăuraș); mînzată, s. f. (Maram., vacă fără vițel de lapte); mînzăți, vb. (despre vaci, a rămîne fără vițel); mînzățiș, s. n. (turmă tînără); mînzălău, s. m. (tăuraș; s. n., fibră care nu intră în pieptenele războiului); mînzare, s. f. (oaie mulgară); mînzărar, s. m. (despărțitură a tîrlei, în care se închid oile cu lapte; s. m., cioban); mînzesc, adj. (propiu mînjilor); mînzește, adv. (ca mînjii, se zice despre un rîs forțat, în care se arată dinții); mînzoc (var. Bucov., mînzac), s. m. (cal tînăr); mînzulică, s. f. (joc de ajun); mînzărărit, s. n. (rație de caș ce se include în plata anuală a unui mînzărar). – Din rom. mînzare provine bg. mandzara (Capidan, Raporturile, 208); și probabil din mînzat, alb. mëzat (Philippide, II, 723).

mânz, mânji s. m. copil sau tânăr zburdalnic, plin de vioiciune