MÍTĂ, mite, s. f. Sumă de bani sau obiecte primite, date ori promise unei persoane, cu scopul de a o determina să-și încalce obligațiile de serviciu sau să le îndeplinească mai conștiincios; șperț, șpagă¹. – Din sl. mito.

mită sf [At: COD. VOR. 64/21 / Pl: ~te, (înv) ~turi / E: slv мито] 1-2 (Cu verbe ca „a da”, „a lua”, „a primi”) Sumă de bani sau daruri primite de cineva sau oferite cuiva pentru a-i câștiga bunăvoința, (pentru a-l detemiina să-și îndeplinească mai cu râvnă obligațiile de serviciu sau) să comită o încălcare a legalității, regulamentului, uzanței, în favoarea donatorului Si: (înv) mituială (2), mâzdă (1) Vz bacșiș, șperț. 3 (Înv; îla) Fără de ~ Incoruptibil. 4-5 Infracțiune a celui care (dă sau) primește mită (1). 6 (Îvr) Camătă.

MÍTĂ, mite, s. f. Sumă de bani sau obiecte date ori promise unei persoane, cu scopul de a o determina să-și încalce obligațiile de serviciu sau să le îndeplinească mai conștiincios; șperț, șpagă¹. – Din sl. mito.

MÍTĂ, mite, s. f. (Întrebuințat mai ales la sg.) Sumă de bani sau daruri date unei persoane oficiale cu scopul de a o corupe să facă un lucru ilegal; șperț. V. plocon. Dă voie polițaiului să ia mită, numai să-i fie lui cu credință. GHEREA, ST. CR. I 343. Sînt mîncați de cercetările și de isprăvile procurorilor care iau mită. VLAHUȚĂ, O. A. 159. ♦ (Învechit) Contribuție bănească plătită unui exploatator. De cinci ani salahorie!... Vatra-mi a rămas pustie Și-ncă-mi cer ciocoii mită. BOLLIAC, O. 207.

MÍTĂ ~e f. Dar în bani sau în alte valori materiale, dat cuiva sau primit de cineva, în schimbul unui serviciu ilegal. /<sl. mito

mită f. bani dați spre a corupe, mai ales pe un judecător: a da, a lua mită. [Slav. MYTO].

mítă f., pl. e (vsl. myto, plată, cîștig, mită; bg. mito, vamă; sîrb. mit, mită; rus. pol. myto, vamă, d. got. môta, vgerm. mûta, ngerm. maut, vamă, care vine d. lat. mûto, -áre, a schimba, a muta). Vechĭ. Vamă. Azĭ. Banĭ orĭ alte lucrurĭ date unuĭ funcționar ca să te servească pe tine contra interesuluĭ statuluĭ. V. bacșiș, mîzdă, sfănțuĭesc.

mítă s. f., g.-d. art. mítei; pl. míte

mítă s. f., pl. míte

MÍTĂ s. șperț, (înv.) mituială, mâzdă, rușfet, sfănțuială, (arg.) șpagă. (A lua ~.)

MÍTĂ s. v. camătă, dobândă, procent.

MITĂ s. șperț, (înv.) mituială, mîzdă, rușfet, sfănțuială, (arg.) șpagă. (A lua ~.)

mită s. v. CAMĂTĂ. DOBÎNDĂ. PROCENT.

mítă (míte), s. f. – Șperț, bani care servesc pentru a da șperț. Sl. myto „recompensă” (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 198), cf. sb., cr. mit(o), pol., rus. myto. – Der. mitariu, s. m. (înv., persoană coruptă); mitui, vb. (a da mită); mituială, s. f. (șperțuială); mitărnicie, s. f. (înv., șperț).

MITĂ atenție, blat, blătescu, cacao, drept, injecție, mangă, mânjeală, peșcheș, pincă, plic, plocon, șpagă, șperț, uium.

A LUA MITĂ a lua dreptul / mangă, a sălta, a sfănțui.