minunăție sf [At: NEGRUZZI, S. I, 240 / Pl: ~ii / E: minunat + -ie] 1 Lucru ieșit din comun, inexplicabil Si: minune (2). 2 Lucru, fapt, fenomen etc. extraordinar, care trezește admirație Si: minune (5). 3 (Trs) Admirație.

MINUNĂȚÍE, minunății, s. f. 1. Faptă, vorbă sau lucru uimitor, neobișnuit, extraordinar, care umple de uimire; minune (2). Ei auziseră însă de la alții despre minunățiile scamatorului și s-au strîns să-l vadă. SAHIA, N. 67. Se vorbeau multe minunății despre palatul zmeului și despre avutul lui. POPESCU, B. II 65. Harap-Alb vede altă minunăție și mai mare: o arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri și o gîrlă. CREANGĂ, P. 241. 2. Minune (3). Camera lor de jucării este o minunăție. SAHIA, U.R.S.S. 135. ♦ Admirație. Hei, leliță de la Blaj, Ce ți-i trupu-așa cinaș? – Las’ să fie C-așa-i din copilărie, Făcut spre minunăție! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402.

MINUNĂȚÍE ~i f. 1) Fenomen ieșit din comun; fapt supranatural; minune; miracol. 2) Lucru cu calități extraordinare și imprevizibile care provoacă admirație; minune; miracol. /minunat + suf. ~ie

minunăție f. lucru minunat.

minunățíe f. (d. minunat). Fam. Lucru minunat: poporu vede pin bîlcĭurĭ fel de fel de minunățiĭ.

minunățíe s. f., art. minunățía, g.-d. art. minunățíei; pl. minunățíi, art. minunățíile

minunățíe s. f., art. minunățía, g.-d. art. minunățíei; pl. minunățíi, art. minunățíile

MINUNĂȚÍE s. 1. v. ciudățenie. 2. v. frumusețe.

MINUNĂȚIE s. 1. bazaconie, bizarerie, bîzdîganie, ciudățenie, curiozitate, drăcie, drăcovenie, năstrușnicie, năzdrăvănie, poznă, (rar) singularitate, (pop.) comedie, (reg.) dănănaie, nagodă, șozenie, (Ban. și Olt.) miraz, (Transilv. și Ban.) mirăzenie, (Mold.) șanț. (Multe ~ a mai văzut în viața lui.) 2. frumusețe, minune, splendoare, (pop. și fam.) mîndrețe. (Transilv.) mîndrenie, (prin Ban.) mîndrulenie. (O ~ de fată.)