mică¹ sfs [At: VARLAAM, C. 149 / V: migă / E: pbl lat mica „fărâmă”, cf slv мигъ „clipă”] 1 (Îvp; îlav) Într-o ~ de ceas (ori, rar, de vreme) sau Pe ~ de ceas, pe țâcă pe ~, în ~ca ceasului etc. într-o clipă Si: imediat. 2 (Îvp; îal) Dintr-un moment în altul. 3 (Îvp; îlav) Pe ~ pe ceas La intervale foarte dese Si: mereu.

MÍCĂ ¹ s. f. (Mold., numai în expr.) Pe mică pe ceas = a) foarte des; fără încetare, neîntrerupt. Ofițerii pe mică pe ceas scoteau ceasornicele, unii le priveau lung, pe gînduri, alții le puneau iute în buzunărașul de la pantaloni, pentru a le scoate în clipa următoare. SADOVEANU, O. VI 20; b) foarte curînd, neîntîrziat; din clipă în clipă. S-o întors Farcaș de la Eși? – Ba-ncă nu... S-așteaptă să cadă pe mică pe ceas. ALECSANDRI, T. 1478.

MÍCĂ² f. pop.: Într-o ~ (sau pe mică de ceas) a) într-o clipă; imediat; b) foarte des. /<lat. mica

MICĂ s.f. (Mold., ȚR) În expr. Într-o mică de ceas (de vreme) = într-o clipă. A: Să-și piardză viața într-o mică de ceas. VARLAAM. N-ar și sosind în Vavilon așea-m pripă, într-o mică de vreame. DOSOFTEI, VS. Să rășchirară într-acea mică de ceas; cf. M. COSTIN; CRON. 1689, 47^r; CANTEMIR, IST.; AXINTE URICARIUL; CRON. 1732, 36^r. B: Într-o mică de ceas au adunat din toată lumea pre apostoli. ANTIM. L-au răpit dentru adîncul mării și într-o mică de ceas l-au dus tocma în mijlocul bisearicii. COMOARA LUI DAMASCHIN STUDITUL. // C: Să-și piardză viața într-o mică de ceas. C. 1729, 88^v. Etimologie: lat. mica. Cf. c e s c u ț.

mică f. Mold. minută, în locuțiunea pe mică pe ceas, la fiecare moment: poroncile curg pe mică pe ceas AL. [Vechiu-rom. mică de ceas, minută, adică o mică parte dintr’un ceas].

1) mícă f. fără pl. (vsl. migŭ, bg. sîrb. rus. mig, clipă, clipire, infl. de rom. mic. V. mijesc). Est. Moment, clipă: într’o mică de ceas (Vechĭ). Pe mică, pe ceas, la fiecare moment. – Și nică.

!mícă¹ (într-o/pe ~ de ceas) (pop.) loc. adv.

mícă (clipă) s. f.

+mică de ceas (într-o ~/pe ~) (pop.) loc. adv.

MÍCĂ s. v. măicuță, mămică.

mică s. v. MĂICUȚĂ. MĂMICĂ.

mícă (-ci), s. f. – Fragment, fărîmă, parcelă, parte. Lat. mῑca (Pușcariu 1068; Candrea-Dens., 1093; Tiktin; REW 5559), cf. it. mica, fr. mie, sp. miga. Der. din sl. migŭ „clipă, moment” (bg., pol. mig, sb., rus. miga), propusă de Graur, BL, VI, 156 și de Scriban, se bazează pe expresii ca o mică de ceas, în care mică dobîndește sensul special de „parte dintr-o oră” și pare posibilă doar ca încrucișare semantică. E dubletul lui mică, s. f. (mineral în foițe), din fr. (lat.) mica. Probabil același cuvînt este cel care s-a păstrat în expresia mici fărîme (var. mii fărîme, mii și fărîme), cu sensul de „bucățele”, în care mici „bucăți” s-a confundat cu mici „de mărime redusă”. – Cf. dumica, nimic.