miasmă sf [At: POV. HOL. 5²/12 / V: (rar) miasm sn, miazmă / P: mi-as~ / Pl: ~me / E: fr miasme] 1 (Mpl) Emanație rău mirositoare Si: duhoare, exalație, putoare. 2 (Iuz) Microorganism provenit mai ales din descompunerea substanțelor animale sau vegetale din bălți. 3 Agent al unor boli infecțioase. 4 Boală cauzată de agenți patogeni.

MIÁSMĂ, miasme, s. f. Emanație rău mirositoare, provenită din descompunerea corpurilor organice; putoare, duhoare. Putreziciunile bălții împrăștiau în aerul nopții miasme înțepătoare. SADOVEANU, O. VI 12. ♦ Miros rău. Răsuflarea vîntului venea însă arzătoare, tîrînd miasmele gazelor de benzină. C. PETRESCU, A. 362. – Pronunțat: mi-as-.

MIÁSMĂ s.f. Emanație nesănătoasă, miros urât provenit din materii organice în descompunere; duhoare. [Pron. -mi-as-. / < fr. miasme, cf. gr. miasma – murdărie, pată].

MIÁSMĂ s. f. emanație urât mirositoare; duhoare. (< fr. miasme, gr. miasma)

MIÁSMĂ ~e f. livr. Miros neplăcut; emanație rău mirositoare; duhoare; putoare. [Sil. mi-as-] /<fr. miasme

miasmă f. 1. emanațiune contagioasă; 2. exalațiune de putrezime.

miasm sn vz miasmă

miazmă sf vz miasmă

miásmă (mi-as-) s. f., g.-d. art. miásmei; pl. miásme

miásmă s. f. (sil. mi-as-), g.-d. art. miásmei; pl. miásme

miasmă (i-a)

miasmă, -me.

MIÁSMĂ s. v. putoare.

MIASMĂ s. duhoare, infecție, împuțiciune, putoare, (livr.) fetiditate, (înv.) duh, smreduire. (Simțea o ~ insuportabilă.)

Miasmă ≠ aromă, balsam

miásmă (miásme), s. f. – Duhoare. Fr. miasme. – Der. miasmatic, adj., din fr. miasmatique; înmiasma, vb. (a răspîndi mirosuri urîte).