meșter, ~ă [At: (a. 1504) ap. DR VII, 210 / V: (îrg) ~tire, măștăr sm / Pl: ~i, ~e / E: mg meșter] 1 sm Persoană care practică o meserie (1) Si: maistru, meseriaș, meșteșugar. 2 sm Meseriaș cu calificare mai înaltă, care conduce de obicei o formație de lucru într-o întreprindere sau într-un atelier Vz maistru. 3 sm (Îcs) De-a ~ii Joc de copii care se joacă la priveghiul mortului. 4-5 sm (Îe) ~ul strică (sau ~ strică și drege de frică) Se zice despre un meșteșugar prost sau despre un om neîndemânatic. 6 sm Proprietar al unui atelier, în raport cu angajații săi Si: patron, stăpân. 7 sm (Înv) Maestru² (12). 8 sm (Pex; nob) Profesor. 9-10 smf, a (Om) talentat Si: dibaci, iscusit, îndemânatic, priceput. 11-12 smf, a (Persoană) care posedă multe cunoștințe. 13 sm Persoană care a adus contribuții valoroase într-un anumit domeniu de activitate Si: maestru² (11). 14 a (Rar; d. manifestări sau creații ale oamenilor) Realizat cu artă, cu talent Si: măiestru (4). 15-16 sf, a (Pop; în superstiții) (Femeie) care se pricepe la farmece, la vrăji, la descântece Si: (pop) fermecătoare, meșteriță (2), meștereasă, (reg) meșteritoare. 17 a (Rar) Fermecat. 18 sm (Reg; fam) Epitet cu care o persoană tânără) se adresează unui bărbat mai în vârstă Si: bade, nene. 19 sm (Reg) Meștergrindă.

MEȘTÉR, meșteri, s. m. 1. Muncitor calificat care exercită o meserie manuală (v. meseriaș) sau tehnician care coordonează activitatea mai multor muncitori într-un atelier sau într-o secție a unei întreprinderi; maistru. Meșterii lucrau fără întrerupere și nu mai aflau răgaz. SADOVEANU, O. VI 385. Meșterii grăbea, Sforile-ntindea, Locu-l măsura, Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. Nouă meșteri mari Calfe și zidari. ALECSANDRI, P. P. 186. (Urmat de specificarea calificării) Meșter lăcătuș. ▭ Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur. EMINESCU, O. I 87. ◊ (Adjectival) A fost odată într-un oraș oarecare un țigan covaci care era cel mai meșter fierar din toată împărăția. POPESCU, II 110. 2. Persoană pricepută, îndemînatică, abilă. Mare meșter este Bălcescu în întrebuințarea verbului. Mai ales din succesiunea timpurilor, obține el efecte stilistice dintre cele mai interesante. VIANU, A. P. 35. Ca dumneata meșter de șagă nu mai este altul. MIRONESCU, S. A. 91. Am citit pe Turgheniev. Mare meșter! Mare de tot. CARAGIALE, O. VII 166. ◊ Fig. Zdrobită-n praf murea arama Și codrul chiotea, viteazul; Iar tu, frățîne, mare meșter, Biruitor frîngeai zăgazul. GOGA, P. 17. ◊ (Adjectival) Hora s-a spart, și Gavrilă Tonțoroi, cel mai meșter în chiuituri, ia cîrma unui brîu sau bătute. HOGAȘ, DR. II 185. Dacă-i fi meșter și-i izbuti, să știi c-am să te fac mai mare. CREANGĂ, P. 58. Fură omorîți atunci... Mihai Karacsoni, meșter căpitan de artilerie, și mulți alții, vestiți prin meritul și avuțiile lor. BĂLCESCU, O. II 258. (Fig.; despre mîini, degete) Se-ntrec țesătorii cu degete meștere, DEȘLIU, G. 47. La început, mintea i-a fost senină, parcă o mînă meșteră nevăzută i-ar fi șters din creieri toate amintirile. REBREANU, P. S. 110. 3. (Învechit) Titlu dat unei persoane respectate pentru știința sau talentul ei. V. maestru. Ah! meștere Ruben... cartea ta într-adevăr minunată este! EMINESCU, N. 49.

MÉȘTER ~i m. 1) Persoană specializată într-o meserie. ~-tâmplar. 2) Muncitor calificat care îndrumă alți muncitori sau care conduce un sector de producție; maistru. 3) Persoană care dă dovadă de pricepere, de iscusință într-un anumit gen de activitate. /<ung. mester

meșter a. și m. 1. cel ce a învățat o meserie și o poate învăța și pe alții: meșter zidar; 2. lucrător dibaciu; 3. fig. abil, excelent: meșter în răsboaie; 4. femeie meșteră, vrăjitoare. [Ung. MESTER (din nemț. Meister)].

méșter m. (ung. mester, d. germ. meister. V. maĭstru, măĭestru, vagmistru). Meseriaș, meșteșugar acela care se pricepe la o meserie (lăcătuș, ferar, tîmplar, zidar ș. a.). Meșteru Strică, meșter prost care nu drege, ci strică. Meșteru strică și drege de frică, se zice cînd ai stricat un lucru și, de frică, îl facĭ la loc cum a fost. Adj. Fig. Priceput, dibacĭ, abil: meșter la treabă, la războĭ, la joc, (și fem.) femeĭ meștere la țesut, la farmece. Cp. cu membră, șefă.

măștăr sm vz meșter

meștire sm vz meșter

Manole (Meșterul) m. arhitect legendar al mănăstirii Curții de Argeș.

méșter adj. m., s. m., pl. méșteri; adj. f., s. f. méșteră, pl. méștere

méșter s. m., adj. m., pl. méșteri; f. sg. méșteră, g.-d. art. méșterei, pl. méștere

MÉȘTER s. v. faurmaur, maestru, meseriaș, meștergrindă, meșteșugar.

MÉȘTER s., adj. 1. s. v. maistru. 2. adj. v. îndemînatic.

meșter s. v. FAURMAUR. MAESTRU. MESERIAȘ. MEȘTERGRINDĂ. MEȘTEȘUGAR.

MEȘTER s., adj. 1. s. maestru, maistru. (~ într-o uzină.) 2. adj. abil, deștept, dibaci, ingenios, iscusit, isteț, îndemînatic, priceput, (pop.) mehenghi, (înv. și reg.) pricopsit, (prin Transilv.) prinzaci, (înv.) meșteșugareț, practic, (fam. fig.) breaz. (Un om ~.)

méșter (méșteri), s. m. – 1. Maestru, maistru. – 2. (Adj.) Expert, cunoscător. Germ. Meister, prin intermediul sl. mestru (Cihac, II, 194), sau mai sigur din mag. mester (Tiktin; Candrea; Gáldi, Dict., 94), cf. ngr. μάστορας, alb. mještrë, tc. mehter, slov. mešter. Cf. Și măestru. Meșter-grindă, s. f. (grinda principală), folosită în Trans., este calc din mag. Cuvîntul apare în doc. slavorom. din 1404. Der. meșteră, adj. f. (expertă, dibace); meștereasă, s. f. (femeie practică, experimentată); meșteri, vb. (a lucra; a se întreține); meșterie, s. f. (meserie, disciplină); meșteriță, s. f. (femeie dibace); meșteresc, adj. (de meșter, artistic); meșteșug (var. meșterșug), s. n. (ocupație, profesiune; industrie, disciplină, îndemînare; tertip, vicleșug), din mag. mesterség (Cihac, II, 515; Gáldi, Dict., 94), cu r păstrat în sec. XVII; meșterșugui, vb. (a lucra), sec. XVII, înv.; meșteșugar, s. m. (muncitor; artizan); meșteșugăreț, adj. (muncitor, dibaci); meșteșugi, vb. (a lucra artistic; a învăța, a deprinde, a inventa, a urzi, a unelti); meșteșugos, adj. (dibaci, iscusit).

méșter, meșteri, meșteră, s.m., f. și adj. – 1. Meșter-grindă = grinda mai groasă care se pune cruciș sub celelalte grinzi, pentru a întări podul casei (Bârlea, 1924). 2. (adj.) Priceput la vrăji: „Pă un păcurar l-o adus pă sus o femeie meșteră la vrăjuri” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 150). (Atestat 1407). ♦ (onom.) Meșter, Mester, nume de familie (23 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din magh. mester „maestru” (< germ. Meister) (Șăineanu, Scriban; Tiktin, Candrea, Galdi, cf. DER; DEX, MDA).

MEȘTERUL MANOLE, baladă, capodoperă a poeziei populare românești, care evocă, dezvoltând motivul creației condiționate de jertfă, legenda ridicării mănăstirii Curtea de Argeș. Colinda, forma mai veche a baladei, prezintă jertfa zidirii, fără localizare. Datată în ultimele decenii ale sec. 17, a fost culeasă de G. Dem. Teodorescu și publicată în 1884 de Gr. Tocilescu. Reprezintă un motiv de inspirație pentru numeroase creații culte (C. Bolliac, L. Blaga, A. Maniu ș.a.).