melodic, ~ă [At: FILIMON, O. II, 225 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr mélodique] 1 a (Muz) Compus după regulile ritmului și ale modulației. 2 a Care ține de melodie (1). 3 a Referitor la melodie (1). 4 a De melodie (1). 5 a Melodios (1). 6 sf Ramură a științei muzicii care se ocupă cu studiul melodiei (1). 7 sf Fel în care este compusă o melodie. 8 sf Tehnică a melodiei.

MELÓDIC, -Ă, melodici, -e, adj. Melodios, armonios. Melodica șoptire a rîului ce geme, Concertul ce-l întoană al păsărilor cor.. Născur-acolo-n mine șoptiri de-un gingaș dor. EMINESCU, O. I 8. ◊ (Adverbial) Pe ritmuri persane în strofe-așezate, Melodic, coloarea coloarei răspunde. MECEDONSKI, O. I 193.

MELÓDIC, -Ă adj. De melodie; melodios, armonios. [Cf. fr. mélodique, it. melodico].

MELÓDIC, -Ă I. adj. melodios, armonios. ♦ mod ~ = mod care se sprijină pe atracția melodică, pe un singur sunet stabil (tonica). II. s. f. ramură a științei muzicii care se ocupă cu studiul melodiei. (< fr. mélodique)

MELÓDIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de melodie; propriu melodiei. Ritm ~. Frază ~că. 2) Care are caracter de melodie; plăcut auzului; melodios; armonios. Fragment ~. /<fr. mélodique

melodic a. Muz. 1. ce ține de melodie; 2. (poetic) melodios: melodica șoptire a rîului ce geme EM.

*melódic, -ă adj. (fr. mélodique, it. melódico). Care are melodie, în opoz. cu armonic: frază melodică. Adv. În mod melodic.

melódic adj. m., pl. melódici; f. melódică, pl. melódice

melódic adj. m., pl. melódici; f. sg. melódică, pl. melódice

MELÓDIC adj. v. armonios.

MELODIC adj. armonios, melodios, muzical, sonor, unduios, (rar) unduit, (fig.) dulce, mlădios, simfonic. (Proza ~ a lui Odobescu.)

MELÓDIC, -Ă adj. (cf. fr. mélodique, it. melodico): în sintagma accent melodic (v.).

note melodice [în armonia (III, 2) și contrapunctul* tradițional], notele* secundare ale liniilor melodice care întră în componența țesăturii* armonice sau polifonice a unui text muzical. N. puse în evidență prin raportare pe verticală la notele reale, prezintă următoarele caracteristici: a) nu aparțin acordurilor* principale ale discursului muzical multivocal*, determinând apariția unor acorduri secundare sau – în cazul n. efectiv disonante* – a unor conglomerate sonore ireductibile la vreuna din structurile acordice ale limbajului adoptat de textul muzical; b) sunt plasate în general în imediata vecinătate a notelor reale; c) sunt instabile și au tendința de a se rezolva (v. rezolvare), prin mersuri melodice cel mai ades treptate, la notele reale. N. cele mai des utilizate sunt: întârzierea*, apogiatura*, notele de pasaj*, broderia*, échappée*-ul, anticipația*. Ele pot fi clasificate după poziția față de notele reale (ascendente, descendente), după plasarea lor în schema metro-ritmică a textului muzical (pe timpi* sau fracțiuni de timpi accentuațe sau neaccentuate), după număr (simple, multiple) etc. În armonia (III, 1, 2) clasică, atât numărul cât și durata n. sunt mici în raport cu numărul și durata notelor reale; în epoca romantică (Wagner), n. devin tot mai numeroase iar rezolvările lor tot mai întârziate, ceea ce conduce la o tensiune uneori excesivă a discursului muzical.

rând melodic (în folc. rom.), fragment melodic corespunzător unui vers (2). Se analizează, de obicei, sunetele cu care începe și se termină un r. [initium* și cadență (1) secundară sau interioară]. R. se notează cu majuscule, care sunt diferite atunci când conținutul muzical al r. este variat; „v” pus în dreapta literei reprezintă un r. variat la repetare (Av) iar când sunetul de cadență al r. diferă, se adaogă un „c”, (Avc) = r. variat pe parcurs și la sfârșit. A B Bv Bc = melodie formată din 4 r., al doilea repetat variat (Bv), iar al treilea variat numai la cadență (Bc). Se folosește și termenul „linie melodică”.