MELANCÓLIC, -Ă, melancolici, -ce, adj. 1. (Adesea adverbial) Stăpânit de melancolie (1); înclinat spre melancolie. ♦ Care exprimă melancolie; care rezultă dintr-o stare de melancolie. Temperament (sau tip) melancolic = unul dintre cele patru tipuri de temperament din clasificarea lui Hipocrat, caracterizat prin sensibilitate și inhibiție. ♦ (Despre lucruri, peisaje etc.; adesea adverbial) Care inspiră melancolie, care predispune la melancolie; trist, posomorât. 2. Care este bolnav de melancolie (2). – Din fr. mélancolique.

melancolic, ~ă a [At: (a. 1693) FN 15 / V: (înv) ~nho~, ~nhonic / S și: (înv) ~cho~ / Pl: ~ici, ~ice, (înv, af) ~ici / E: fr mélancolique, ngr μελαγχολιϰός, it melanconico] 1 (D. elemente ale naturii) Care predispune la melancolie (1), care întristează Si: posomorât, trist. 2 (D. oameni) Care este cuprins, stăpânit de melancolie (1) Si: (înv) melanholicos (2). 3 (D. oameni) Înclinat spre melancolie (1) Si: (înv) melanholicos (3). 4 (D. fizionomia, acțiunile, creațiile oamenilor). Care rezultă dintr-o stare de melancolie (1). 5 (D. fizionomia, acțiunile, creațiile oamenilor) Care exprimă, trădează melancolie. 6 Care este bolnav de melancolie. Si: (înv) melanholicos (1).

MELANCÓLIC, -Ă, melancolici, -ce, adj. 1. (Adesea adverbial) Stăpânit de melancolie (1); înclinat spre melancolie. ♦ Care exprimă melancolie; care rezultă dintr-o stare de melancolie. ♦ (Despre lucruri, peisaje etc.; adesea adverbial) Care inspiră melancolie, care predispune la melancolie; trist, posomorât. 2. Care este bolnav de melancolie (2). – Din fr. mélancolique.

MELANCÓLIC, -Ă, melancolici, -e, adj. 1. (Despre persoane) Stăpînit de tristețe, de deprimare; care are o fire visătoare, închisă, întunecată, posomorîtă. Nu-s melancolic ca Petrarca. Dar știu să rîd, și plîng apoi. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 165. Norii toți cînd strălucesc, Melancolic îi privesc Și rămîn cu ochiul jalnic. MACEDONSKI, O. I 112. Dacă artistul e melancolic, amărît... plină de melancolie și de durere va fi opera lui. GHEREA, ST. CR. II 81. ◊ (Poetic) Șire lungi de melancolici cocori. ODOBESCU, S. III 34. ◊ (Adverbial) Matrozii melancolic cîntă. MACEDONSKI, O. I 153. ♦ (Despre cuvinte, ochi, frunte etc.) Care exprimă, reflectă tristețe apăsătoare, melancolie. A fost odinioară un cavaler tăcut Cu ochii melancolici, obrajii de zăpadă. IOSIF, T. 102. Mai ales garafa goală era în stare de a-l umplea cu cugetări melancolice. EMINESCU, N. 42. Sudoarea roura melancolica lui frunte. NEGRUZZI, S. I 53. ♦ (Despre lucruri, peisaje etc.) Care inspiră, trezește melancolie. Peisaj melancolic, în apele lunii Mai ești pentru unii, Aievea, simbolic. Al țării din vis Dorit paradis. BENIUC, V. 57. Rîurile se ciorăiau mai jos de brîiele melancolicelor stînce. EMINESCU, N. 5. Era spînzurată o candelă ce ardea neîncetat, dînd o lumină slabă și melancolică. FILIMON, C. 265. ◊ (Adverbial) Clopotele cailor sunau melancolie în noapte. SADOVEANU, O. IV 11. Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. EMINESCU, O. I 206. 2. (Despre un bolnav mintal) Care suferă de melancolie (2).

MELANCÓLIC, -Ă adj. 1. Stăpânit de melancolie, de tristețe; deprimat; care are fire închisă. ♦ Care arată, care exprimă melancolie. 2. Care suferă de melancolie (2). [< fr. mélancolique].

MELANCÓLIC, -Ă adj. 1. (și adv.) stăpânit de melancolie; deprimat. ◊ care exprimă melancolie; trist, posomorât. 2. care suferă de melancolie (2). (< fr. mélancolique)

MELANCÓLIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de melancolie; propriu melancoliei. Gând ~. 2) Care suferă de melancolie; bolnav de melancolie. 3) Care este curpins de melancolie. Caracter ~. 4) Care inspiră melancolie; în stare să producă melancolie. Muzică ~că. Privire ~că. /<fr. mélancolique

melancolic a. 1. în care domină melancolia: trist, mâhnit; 2. care inspiră melancolie.

*melancólic, -ă adj. (vgr. melagholikós). Cuprins de melancolie. Trist, descurajat. Care inspiră o vagă tristeță: cîntec melancolic, a cînta melancolic.

melanholic, ~ă a vz melancolic

melancólic adj. m., pl. melancólici; f. melancólică, pl. melancólice

melancólic adj. m., pl. melancólici; f. sg. melancólică, pl. melancólice

melancolic.

MELANCÓLIC adj. 1. trist, (înv.) melanholicos. (Om ~; privire ~.) 2. v. elegiac. 3. posomorât, trist. (O noapte ~.)

MELANCOLIC adj. 1. trist, (înv.) melanholicos. (Om ~; privire ~.) 2. elegiac, trist. (Poezie cu caracter ~.) 3. posomorît, trist. (O noapte ~.)

Melancolic ≠ șăgalnic