mantă sf [At: HELIADE, O. I, 231 / Pl: ~te / E: fr mante] (înv) Mantie.

MÁNTĂ, mante, s. f. (Rar) Mantie. Ca-ntr-un cuib ne-om pituli Și-astă mantă largă, tainic, pe-amîndoi ne va-nveli. DAVILA, V. V. 30. La pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună, Movili de frunze-n drumu-i le spulberă de sună. EMINESCU, O. I 92. ◊ Fig. Dar a nopții neagră mantă peste dealuri se lățește, La apus se adun norii, se întind ca un veștmînt. ALEXANDRESCU, P. 135.

MÁNTĂ s.f. Pelerină lungă și largă care se purta peste celelalte haine; mantie. [< fr. mante].

MÁNTĂ s. f. pelerină lungă și largă purtată peste celelalte haine; mantie. (< fr. mante)

mántă f., pl. e (fr. mante) și (ob.) mántie f. (vsl. manŭtiĭa, rus. mántiĭa. V. manta, manișcă). Haĭnă de mare ceremonie purtată peste toate cele-lalte de suveranĭ și de prelațĭ. (Tot cu mantie îĭ reprezentă pictoriĭ pe artiștĭ).

măntauă sf vz manta

mantà (mantă) f. 1. haină largă și lungă ce se pune deasupra celorlalte; a pune cuiva mantaua, a-l păcăli; 2. (poetic) acoperemânt: a nopții neagră mantă peste dealuri se lățește BOL.; 3. fig. pricină de ceartă, belea: vă veți găsi mantaua cu mine CR. [Pol. MANTA; V. mantie].

mántă (înv.) s. f., g.-d. art. mántei; pl. mánte

mántă s. f., g.-d. art. mántei; pl. mánte

MÁNTĂ s. v. mantie.

mantă s. v. MANTIE.

mantă, mante s. f. marginea interioară a mesei de biliard.

cu manta expr. (intl.) indirect, pe ocolite.