manaf sm [At: (a. 1821) IORGA, S. N. 177 / V: ~ah / Pl: ~i / E: tc Manah (Ibraim) (rebel turc)] (Înv) Cârjaliu.

MANÁF, manafi, s. m. (Turcism învechit) Soldat turc.

MANÁF, manafi, s. m. (Turcism înv.) Soldat turc. – Tc. manav.

manáf m. (turc. manav, vînzător de poame; bg. manaf[in], Turc din Asia Mică [Iron]). Vechĭ. Cîrjaliŭ (după numele luĭ Manaf (saŭ Manah) Ibrahim (un șef din ceata luĭ Pazvantoglu), care a pîrjolit Oltenia la 1802-03.

Manafi m. pl. alt nume dat Cârjaliilor, după rebelul Manah Ibraim, care arse, și jefui provinciile turcești, năvăli în 1802-1803 în Oltenia prin Mehedinți, răspândind în juru-i foc și sânge: noaptea cădeau peste noi Manafii, ca să ne scoață din meterezuri GHICA.

MANÁF s. v. cârjaliu.

manaf s. v. CÎRJALIU.

manáf (manáfi), s. m. – 1. Soldat turc din trupele neregulate ale șefului rebel Manav Ibrahim (1802). – 2. Sălbatic, fiară. Tc. manav „postăvar” (Șeineanu, III, 75). Sec. XIX, înv.

MANÁF s. m. (Învechit) Cîrjaliu. Dacă să aprinde undeva și vor fi manafi la acea casă, nu cutează niminea să meargă să stingă (a. 1821). IORGA, S. N. 177. Manahi. . . făcuți toți ca să prăde, toți spre aceasta gătiți. BELDIMAN, E. 47/17. Tata călare, cu hagi Grigorie manafu pe lîngă cal. . . , pornește la Curte. GHICA, S. 321. Nu putea să-i ajungă iataganul manafului și lăcomia de bani a fanariotului, FILIMON, O. I, 285. Manafii aveau puști lungi și săbii. ISPIRESCU, M. V. 21. – Pl.: manafi. – Și: manáh s. m. – De la numele unui rebel turc, Manah [Ibraim]. – Cf. ȘIO II₂, 75. – Cf. bg. манаφ(ин).