Definiția cu ID-ul 1251781:

Tezaur

MANÁF s. m. (Învechit) Cîrjaliu. Dacă să aprinde undeva și vor fi manafi la acea casă, nu cutează niminea să meargă să stingă (a. 1821). IORGA, S. N. 177. Manahi. . . făcuți toți ca să prăde, toți spre aceasta gătiți. BELDIMAN, E. 47/17. Tata călare, cu hagi Grigorie manafu pe lîngă cal. . . , pornește la Curte. GHICA, S. 321. Nu putea să-i ajungă iataganul manafului și lăcomia de bani a fanariotului, FILIMON, O. I, 285. Manafii aveau puști lungi și săbii. ISPIRESCU, M. V. 21. – Pl.: manafi. – Și: manáh s. m. – De la numele unui rebel turc, Manah [Ibraim]. – Cf. ȘIO II2, 75. – Cf. bg. манаφ(ин).