măcău¹ [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: mac~, ~cau, mănc~, mâncău / Pl: ~cauă, (6) ~căi / E: mg mankó] 1 sn (Trs; Mar) Bâtă. 2 sn (Trs; Mar) Baston de plimbare. 3 sn (Trs; Mar) Cârjă. 4 sn (Trs; Mar) Vergea. 5 sn (Trs; Mar; îe) A cinsti cu ~l A bate cu măcăul (1). 6 sm (Reg) Om foarte înalt, voinic și cam prost Vz măgădău. 7 sn (Trs; îf măncău) Mâner la toporiștea coasei. 8 sn (Trs; îaf) Picior. 9 s (Reg) Rădăcină a cozii calului. 10 sn (Reg; îs) ~ de vie Butaș.

măcău² sm [At: PAȘCA, GL. / E: cf mg makog „a țipa, a mârâi”] (Reg) Om care vorbește mult și realizează puțin.

MĂCẮU, măcaie, s. n. (Reg.) Băț, ciomag. – Comp. magh. mákó.

măcắŭ n., pl. ăĭe (cp. cu moacă 2. Ung. mákó înseamnă „bunică”). Nord. Cĭomag. Lovitură de cĭomag.

MĂCĂU s. v. baston, bâtă, ciomag, cotor, măciucă, picior, rădăcină, toiag.

măcău s. v. BASTON. BÎTĂ. CIOMAG. COTOR. MĂCIUCĂ. PICIOR. RĂDĂCINĂ. TOIAG.

măcắu, s.n. – v. macău („toiag”).

măcắu, s.n. – v. macău.

MĂCĂU¹ subst. 1. S. n. (Transilvania, Maram.) Băț, ciomag, toroipan (BUDAI-DELEANU, LEX, LB, PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU, TDRG, ALEXI. W., ALR II/I MN 148, 3 962/284), măciucă (ALEXI, W.) ; toiag, (LB, T. PAPAHAGI, M 224, ȚIPLEA, P. P. 112) ; cîrjă (LB) ; baston (de plimbare) (TDRG, ALR II 3 360/362); vergea (CABA, SĂL. 90). Bate cu măcăul (a. 1 767) IORGA, S. D. XIII, 266. Pentru siguranția și apărarea despre lupi trebuie să poarte măcao. . . ferecate cu fieru și ascuțite. COD. SILV. 37. Cînd i trece peste on-tău, S-o treci, mîndruț, de-on măcău. ȚIPLEA, P. P. 51. Bate-ți gura cu măcău, Să nu bată ca on-capău. BÎRLEA, C. P. 296. ♦ Bătaie, lovitură cu măcăul (1). Cinstit-ai pe tată-tău? Toată dziua c-un macău! MARIAN, SA. 36. 2. S. m. (Regional) Epitet dat unui om foarte înalt (v. p r ă j i n ă, p ă l e a ț ă) voinic și cam prost (v. m ă g ă d ă u). Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, cf. CV 1 951, nr. 5, 26. 3. S. n. (Transilv., în forma măncău) Mîner la toporiștea coasei; picior. ALR I 940/231 cf. ALRM SN I h 40, 41. 4. Subst. (Prin fostul județ Vîlcea) Parte a cozii calului pe care crește părul; rădăcină. Cf. CIAUȘANU, GL. 5. S. n. (Regional, în sintagma) Măcău de vie = butaș (Bocșa-Zălau). ALR II 6 109/ 279. – Pl.: măcauă și (2) măcăi. - Și măcau (PONTBRIANT, D., LM, DDRF), măncău, macău mîncău (ALRM SN I h 40, 41) s. n. – Din magh. mankó.

MĂCĂU ² s. m. (Regional) Om care vorbește mult și realizează puțin (Răhău-Alba Iulia) PAȘCA; GL. - Cf. magh. m a k o g „a țipa, a mîrîi”.