ivăr sn [At: EMINESCU, P. 255 / V: ivor, (reg) velv~, verv~, verver, virv~ / Pl: ~e / E: ns cf săs virol] 1 (Trs) Clanță la ușă. 2 (Mun) Zăvor. 3 (Mun) Încuitoare. 4 (Mol) Teasc mic pentru stors resturile de struguri, care se manevrează cu o pârghie.

ÍVĂR, ivăre, s. n. 1. Zăvor. Poarta înaltă e de fier, încuiată cu ivăre groase pe dinăuntru. STANCU, D. 136. Trase ivărul ușii și se duse pușcă la gard. DELAVRANCEA, H. T. 153. Trage ivărul și deschide. CARAGIALE, la TDRG. 2. Clanță. Aș! abia ți-ai întins mîna, sare ivărul la ușă, E-un congres de rubedenii, vreun unchi, vreo mătușă. EMINESCU, O. I 155.

ÍVĂR ~e n. înv. 1) Închizătoare primitivă la ușile caselor țărănești constând dintr-un mâner metalic montat la broască; clanță. 2) Încuietoare (la uși, ferestre etc.) constând dintr-o bară metalică orizontală mobilă, care intră într-o ureche fixată pe toc; zăvor. /<germ. Wirbel

ivăr n. zăvor de lemn. [Serb. IVER, țandără].

ívăr și ívor n., pl. ere, ore (din livăr. Cp. și cu sîrb. bg. rut. iver, așchie). Vest. Mîneru pe care puĭ mîna și apeșĭ cînd deschizĭ și închizĭ o ușă cu broască. – În Trans. și vérver, vélvăr (cp. cu sas. virvl, vervl, germ. wirbel. Dac. 3, 745). V. clanță, retez.

ivor sn vz ivăr

velvăr s.n. v. ivăr.

ívor, V. ivăr.

ívăr s. n., pl. ívăre

ívăr s. n., pl. ívăre

ívăr s. n., pl. ivăre / ivere

ÍVĂR s. 1. v. clanță. 2. v. zăvor.

IVĂR s. 1. clanță, încuietoare, (reg.) zîmpirig, (Mold.) clampă, (Transilv.) clenci, (Ban.) clențaică, (prin Transilv.) rătez, (Ban.) șnală, (Transilv. și Olt.) verver. (~ la broasca ușii.) 2. încuietoare, zăvor, (pop.) rătez, (reg.) riglă, (prin Ban.) reză. (~ la o ușă.)

ívăr (ivere), s. n. – Încuietoare, zăvor. – Var. ivor, verver. Fr. levier „mîner”, prin intermediul rut., pol. livar, rus. liver. Pierderea lui l-, anormală, se explică poate, printr-o confuzie cu sb., bg., rut. iver „așchie”, deoarece se întrebuințează adesea ca ivăr un fragment de băț (după Cihac, II, 152; Tiktin; Conev 79, direct de la iver). Der. din germ. Wirbel „piuliță” prin intermediul săs. virol (Lacea, Dacor., III, 745; DAR), nu este probabilă. Este dublet al lui livăr, (var. livără), s. n. (mîner; manivelă; flașnetă), cf. Cihac, II, 175 și Tiktin (Tiktin îl derivă pe livără „flașnetă” din gr. λύρα, și Meyer 244 din alb.).