hăi¹ [At: ALECSANDRI, T. 906 / V: hait, hâăi, hâichi, hâit, hâiti / E: fo] 1-2 i (Are) Hai (1-2). 3 i Strigăt cu care se mână vitele. 4 i (După un vocativ) Formulă familiară de adresare. 5 i Strigăt cu care vânătorul asmute câinii după vânat. 6 sn (Reg) Hăit¹ (4). 7 sn (Reg; pex) Urat.

HĂI¹ interj. 1. (Mold., Transilv.; mai ales după un apelativ feminin sau după un nume propriu de femeie, la vocativ) Termen familiar cu care te adresezi cuiva; bre, fă. Fată hăi! ia dă tu flăcăului demîncatul ce i-am făcut. EMINESCU, N. 20. Copilă hăi! Florin nu-i de tine! ALECSANDRI, T. 906. Tată hăi, mă duc și eu. ȘEZ. II 154. 2. (Precedînd numele unui animal, la vocativ) Strigăt cu care se îndeamnă sau se mînă boii și vacile. Amîndoi la drum pleca... Și mereu boii-ndemna: «Hăi Plevan, hăi Bourean, Giuncănași de-a lui Stoian!» ALECSANDRI, P. P. 98. ◊ (Repetat, într-un refren popular) Mînați, măi, hăi, hăi! ALECSANDRI, P. P. 387.

HĂI interj. 1) (se folosește pentru a îndemna unele animale). 2) (se folosește repetat, în urături sau în unele cântece populare). 3) fam. (se folosește ca adresare către o persoană) Fa; bre. Fată hăi. /Orig. nec.

hăi! int. de îmboldit vitele: mănați, măi, hăi, hăi! POP.

hăĭ și ăĭ (Mold.), interj. care, ca și haĭ, haĭn și aĭ, arată întrebarea (cînd întrebatu tace): Nu țĭ-am spus eu? Hăĭ? Hăĭ arată și vocativu (Mold. Trans.): Ĭa stăĭ, bade hăĭ! Ĭa tacĭ, femeĭe hăĭ! Ĭa maĭ mînațĭ măĭ, hăĭ, hăĭ! V. și ha și heĭ.

hai¹ i [At: ANON. CAR. / V: ~in / E: fo] 1 (Are) Imită un suspin. 2 (Are) Exprimă regretul. 3 (Are) Exprimă admirația. 4 Exprimă o interogație familiară. 5 (Exclamativ) Ba bine că nu! 6 Haide.

hait¹ i vz hăi

2) haĭ și aĭ (în est și haĭn, hăĭ și ăĭ) interj. de întrebare (cînd întrebatu tace): Nu țĭ-am spus eu? Haĭ?

hăi¹/hăi-hắi interj.

hăi interj.

hăi-hắi v. hăi

HĂI interj. măi.

HĂI interj. măi!, (pop. și fam.) bă!, (pop.) bre! (~! tu de colo!)

hăi interj. – Se întrebuințează pentru a îndemna și mîna animalele. Creație spontană. Se folosește numai la boi, vaci și oi; pentru cai îi corespunde forma hi. – Der. hăi, vb. (a îndemna animalele cu strigăte; a speria vînatul cu țipete); hăicăi, vb. (înv., a hăitui, a goni; a speria); hăit, s. n. (strigăt, îndemn); hăis (var. hăisa, hois(a), his), interj. (se folosește pentru a mîna boi la dreapta), pare der. expresiv de la hăi (după Nandriș, RF, I, 185, în loc de aist(a), forma mold. de la acesta, ceea ce nu explică răspîndirea sa generalizată). Apare cu același sens în sb. ais, mag. hajsz, săs. hoits, rut. hojs, de unde ar putea proveni din rom. -Hăi (var. hîi), vb. (a apăsa; a se apleca; a se prăbuși), pare de asemenea creație expresivă, și este posibil să exprime aceeași intenție (DAR îl pune în legătură cu mag. hajlani „a se înclina”). Din aceeași rădăcină, cu l expresiv, provin hălăcăi, vb. (Bucov., a striga); hălăciugă (var. hălăgiucă), s. f. (hățiș care servește drept ascunzătoare vînatului, tufișuri, mărăciniș; păr încîlcit; hărmălaie), și hăciugă, s. f. (surcele), de la hăicăi, ca hălăciugă de la hălăcăi (Scriban îl derivă pe hălăciugă din rus. olačuga „colibă”; pentru Cihac, II, 133, este vorba de sl. chalaga, cf. sb. haluga „iarbă”, dar rezultatul acestui cuvînt sl. este halîngă, s. f. „bălării”, cf. DAR); hălăi, vb. (a se certa); halagea, s. f. (Munt., zgomot; larmă); hălălăi, vb. (a face zgomot), cf. Iordan, BF, IX, 118; hălălaie, s. f. (larmă, zarvă); halău, s. n. (ceartă, bătaie); hălălău, adj. (Munt., greoi, nedibaci); hălăloi, adj. (Trans., leneș, puturos); haladuda, s. f. (femeie murdară și neglijentă; femeie bondoacă); hălățugă, s. f. (femeie stricată); holcă, s. f. (larmă, zarvă, scandal), pe care Cihac, II, 140, îl explică prin sb. huka, și DAR prin rus. golka „rebeliune”.

hắi, interj. – Termen de adresare. – Onomatopee (DEX, MDA).