GUIȚÁ, pers. 3 guíță, vb. I. Intranz. (Despre porci; adesea fig.) A scoate sunete caracteristice speciei; a covița. [Pr.: gu-i-] – Din guiț.

guița vi [At: ISPIRESCU, L. 129 / P: gu-i~ / V: (reg) guici, guiți / Pzi: 3 ~iță / E: guiț] 1 (D. porci) A țipa cu glas subțire și ascuțit (de foame sau când se cred în pericol). 2 (Fig; irn; d. oameni) A scoate strigăte stridente.

GUIȚÁ, pers. 3 guíță, vb. I. Intranz. (Despre porci; adesea fig.) A scoate strigăte caracteristice speciei; a covița. [Pr.: gu-i-] – Din guiț.

GUIȚÁ, pers. 3 guíță, vb. I. Intranz. (Despre porci și mistreți, mai ales despre purcei) A scoate sunete subțiri și ascuțite (de foame, de durere etc.). Porcii trîndavi se iuțiră, pornind-o anapoda, guițînd să crezi că li s-au pus cuțitul la beregată. DELAVRANCEA, S.198. Îl apucă numaidecit de bot, ca să nu guițe. ISPIRESCU, L. 129. – Pronunțat: gu-i-.

A GUIȚÁ pers. 3 guíță intranz. (despre porci) A scoate sunete repetate, prelungi și ascuțite, caracteristice speciei; a face „guiț-guiț”. /Din guiț

guițà v. a striga cu glasul ascuțit și subțire (vorbind de purcei). [Onomatopee].

guici v vz guița

guiți v vz guița

1) guíț, a -á v. intr. (d. guiț 2 și bg. gucam, guiț). Vest. Covițăĭesc (și la Sadov.: niște purceĭ guițaŭ. VR. 3, 1911, 339). V. grohăĭ.

guițá (a ~) (gu-i-) vb., ind. prez. 3 guíță

guițá vb., ind. prez. 3 sg. și pl. guíță

GUIȚÁ vb. v. grohăi.

GUIȚA vb. a grohăi, (reg.) a grohoti, a gurui, (Ban. și Olt.) a coicăi, (Mold. și Bucov.) a covița, a covițăi. (Porcul ~.)

guița, guiț v. i. 1. a denunța, a informa, a pârî. 2. a protesta în mod zgomotos.