ghiocel sm [At: DRĂGHICI, R. 174/30 / P: ghi-o~ / V: ghe~ / Pl: ~cei^[1] / E: ns cf ghioc¹] 1 Ghioc mic. 2 Mică plantă erbacee perenă cu frunze liniare, cu o singură floare albă, în formă de clopoțel, aplecată în jos, care înflorește primăvara foarte timpuriu Si: (reg) aișor primăvăriță (Galanthus nivalis). 3 (Bot; reg; îc) ~ei-mari sau -bogați Omătuțe (Leucojum aestivum). 4 (Bot, reg; îc) ~-de-grădină Zarnacadea (Narcissus pseudonarcissus poeticus). 5 (Bot; reg; îc) ~ei-de-munte Coprină (Narcissus radiiflorus). 6 (Bot; reg; îc) ~-de-toamnă Plantă decorativă cu floarea mare și frumoasă, cu floarea galbenă aurie (Amaryllis lutea). corectată

GHIOCÉL, ghiocei, s. m. (Mai ales la pl.) Mică plantă erbacee, avînd în vîrful tulpinii o floare albă; înflorește la începutul primăverii, îndată după topirea zăpezii (Galanthus nivalis); clopoțel. Frunză verde ghiocel, Bate vîntul cătinel. BELDICEANU, P. 89. Persefona zări în depărtare un stuf îndesat de ghiocei înfloriți. ODOBESCU, S. III 279. ◊ (Metaforic) Din ochi albaștri de cicoare Pe sînu-i alb de ghiocel Curg lacrimi calde-acum! COȘBUC, P. I 123. ◊ Expr. A pune (cuiva) ghiocei la ureche = a înșela (pe cineva). Toată lumea rîdea de îmbroboditul de bărbat, numai popa și Sgîmboi nici vedea, nici că simțea cum maica preoteasa le punea ghiocei la ureche. POPESCU, B. III 140. – Pronunțat: ghi-o-.

GHIOCÉL ~i m. Plantă erbacee perenă cu frunze liniare, cu o singură floare de culoare albă, care înflorește îndată cum se topește zăpada. /ghioc + suf. ~el

ghiocel m. plantă ce înflorește la sfârșitul iernii sau la începutul primăverii: tulpina are o singură floare albă plecată în jos cu două frunze albăstrui (Galanthus nivalis). [V. ghioc].

ghiocél m., pl. eĭ (d. ghioc 2. Cp. și cu germ. sas. glöckchen, clopoțel, ghiocel). O mică plantă erbacee amarilidee bulboasă (galanthus nivalis) care înflorește în Februariŭ și Martie și face o singură floare albă mirositoare aplecată în jos (din care cauză, în est, se numește clopoțel. Se numește și brîndușă și primăvăriță). O varietate a eĭ se numește și ghiocel de toamnă (amarvilis lútea). Zglăvoc, albăstriță. V. brebenel.

gheocel sm vz ghiocel

ghiocél (ghi-o-) s. m., pl. ghiocéi, art. ghiocéii

ghiocél s. m. (sil. ghi-o-), pl. ghiocéi, art. ghiocéii

GHIOCÉL s. (BOT.) 1. (Galanthus nivalis) (reg.) aișor, clopoței (pl.), coconei (pl.), cocorei (pl.), primăvăriță, primăvăruță, pur, (Olt.) tontoroșel. 2. ghiocei-mari (Leucojum aestivum) = (reg.) lușce (pl.), noduțe (pl.), omătuțe (pl.).

GHIOCÉL s. v. narcisă, roșățea.

GHIOCEL s. (BOT.) 1. (Galanthus nivalis) (reg.) aișor, clopoței (pl.), coconei (pl.), cocorei (pl.), primăvăriță, primăvăruță, pur, (Olt.) tontoroșel. 2. ghiocei-mari (Leucojum aestivum) = (reg.) lușce (pl.), noduțe (pl.), omătuțe (pl.).

ghiocel s. v. NARCISĂ. ROȘĂȚEA.

GALANTHUS L., GHIOCEL, fam. Amarilliadaceae. Gen originar din Europa și Asia, cca 7 specii bulboase, bulb brun negricios, din care pornesc cîteva frunze liniare și o tijă florală 12-30 cm înălțime, înflorește în febr.-apr. Flori albe, în formă de clopoțel cu 6 lacinii libere dintre care 3 externe, lungi și întregi și 3 interne, cu 1/2 mai scurte decît primele, crestate la vîrf.

ghiocel, ghiocei s. m. (er., eufem.) vulva fetei pubere.

a lua poziția ghiocel expr. (adol.) a sta cu capul în pământ / cu bărbia în piept.

a sta ghiocel expr. (adol.) a fi mustrat / certat cu asprime.

a-și întărâta ghiocelul expr. (er. – d. femei) a se masturba.