ghebă sf [At: H VII, 477 / V: ~egă, chebă, chebe, chebi, cheburi, gheb sn (reg) tebi / E: tc kebe] Haină bărbătească lungă, în formă de manta făcută de obicei din pâslă sau postav, adesea cusută și înflorată cu găitane de altă culoare, pe care țăranii o poartă ca un fel de palton Cf sarică, suman, zeche, șubă, dulamă, guibea, bobou, zăbun.

GHÉBĂ, ghebe, s. f. (Regional) Manta țărănească lungă (de șiac, pîslă sau aba), împodobită, de obicei, cu găitane; zeghe, dulamă. Catane spătărești, îmbrăcate: cu mintene, poturi (nădragi) și ghebe scurte. FILIMON, C. 311. Gheba-n spate-și-arunca. TEODORESCU, P. P. 688. – Variante: chébă, (Mold.) ghebeá, ghebele (ALECSANDRI, P. P. 87), s. f., cheb, cheburi (CREANGĂ, A. 161), s. n.

GHÉBĂ ~e f. înv. Manta lungă, confecționată din aba sau din șiac, purtată la țară. /<turc. kebe

ghebă f. V. chebe: panduri cu ghebe și cu poturi POP.

ghébă f., pl. e (turc. kaba și kebe, ung. guba). V. chebe.

chébă sf vz ghebă

chébe sf vz ghebă

CHEB s. n. v. ghebă.

CHÉBĂ s. f. v. ghebă.

chebe f. haină de pâslă înflorată cu găitane, purtată înainte de haiduci, iar în timpul din urmă de țăranii ardeleni și mâi ales de surugii (la aceștia cu figuri pe tot câmpul hainei): cu chebe roșii pe spate POP. Azi chebea e aproape dispărută. [Turc. KEBÈ, pâslă groasă, de unde și forma muntenească ghebă].

chébe (est) și ghebă (vest) f. (turc. kebe, kaba, pîslă, manta de pîslă; bg. kebe, ung. guba. V. cabană 1). Manta țărănească de șiac blănită (orĭ și neblănită) ornată de ordinar cu găitane. V. boboŭ și zeghe.

ghébă (manta) s. f., g.-d. art. ghébei; pl. ghébe

ghébă (manta) s. f., g.-d. art. ghébei; pl. ghébe

ghebă

ghebă.

GHÉBĂ s. v. zeghe.

ghebă s. v. ZEGHE.

ghébă (ghébe), s. f. – Manta țărănească de postav. – Var. cheb(e). Tc. kebe (Șeineanu, II, 102). Pare dublet de la gubă.

chébe s.n.^[1] (reg., înv.) haină de pâslă înflorată cu găitane, purtată de haiduci, de țăranii ardeleni și apoi de surugii.

a avea clonțar la ghebă expr. (intl. – d. o casă) a avea câine de pază