fugări [At: SBIERA, P. 27 / Pzi: ~resc / E: fugă¹ + -ări] 1 vt A pune pe fugă pe cineva Si: a alerga (3), a alunga (1), a goni. 2 vt A urmări pe cineva fugind în urma lui. 3 vrr (D. două sau mai multe ființe) A fugi unul după altul.

FUGĂRÍ, fugăresc, vb. IV. Tranz. A urmări pe cineva fugind în urma lui, a pune pe fugă. Îl fugărea o ceată de băiețandri zdrențăroși. DUMITRIU, N. 112. Se iau droaie după el și-l fugăresc. SEVASTOS, N. 238. Și de-or afla undeva iapa babei ascunsă... s-o fugărească cătră mal. SBIERA, P. 61. ◊ Refl. (Rar) Ni-i rînduit să ne fugărim după... copilă. SADOVEANU, O. VII 31. ◊ Refl. reciproc. (Poetic) Fulgii se fugăreau nebunește de-a curmezișul văzduhului. DUMITRIU, V. L. 92.

A FUGĂRÍ ~ésc tranz. (ființe) 1) A face să fugă, alergând din urmă; a pune pe fugă urmărind; a goni. 2) (ființe) A forța să plece (în altă parte); a da afară; a alunga; a goni; a izgoni. /fugă + suf. ~ări

A SE FUGĂRÍ mă ~ésc intranz. A se urmări în joacă; a fugi unul după altul. /fugă + suf. ~ări

fugărì v. a pune pe fugă.

fugărésc v. tr. (d. fugar. Urmăresc fugind: cavaleria l-a fugărit pe dușman. V. refl. Olt. Mă refugiez: izbește cu bîta într’o căpățînă de cal, unde se fugărise moroĭu (Șez. 1922, 54).

fugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. fugărésc, imperf. 3 sg. fugăreá; conj. prez. 3 să fugăreáscă

fugărí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. fugărésc, imperf. 3 sg. fugăreá; conj. prez. 3 sg. și pl. fugăreáscă

FUGĂRÍ vb. 1. a alerga, a goni. (Îl ~ prin toată curtea.) 2. a hăitui, a urmări, (rar) a prigoni, (înv. și reg.) a pripi, (prin Transilv.) a păfuga, a poteri. (A ~ armata dușmană până la Vaslui.)

FUGĂRI vb. 1. a alerga, a goni. (Îl ~ prin toată curtea.) 2. a hăitui, a urmări, (rar) a prigoni, (înv. și reg.) a pripi, (prin Transilv.) a păfuga, a poteri. (L-a ~ pînă la Vaslui.)