farfara sf [At: ISPIRESCU, REV. NOUĂ I, 32 / V: (nob) fărfală (A: nct) / Pl: ~le / E: tc farfara] (Fam; prt) 1 Flecar (1). 2 Bârfitor (1). 3 Persoană care deformează conținutul spuselor cuiva și le transmite astfel altora.

FARFARÁ, farfarale, s. f. (Familiar) Persoană care nu păstrează secretele; flecar, palavragiu. Și mierla cînta, Iar îi răspundea: Ba, sturzule, ba; Io nu te-oi lua, Nu te-oi săruta, Că ești farfara. TEODORESCU, P. P. 455.

FARFARÁ ~le f. rar Persoană care poartă zvonuri, denaturându-le. /< turc. farfara

farfarà adv. și m. 1. încoace și încolo: a umbla farfara; 2. toacă-gura. [Turc. FARFARA].

farfará f. (turc. farfara, d. ar. ferfere, de unde și sp. fanfarron; ngr. farfarâs. V. fanfaron). Fam. Flecar, palavragiŭ.

farfará (fam.) s. f., art. farfaráua, g.-d. art. farfarálei; pl. farfarále, art. farfarálele

farfará s. f., art. farfaráua, g.-d. art. farfarálei; pl. farfarále

FARFARÁ s., adj. v. clănțău, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbă-lungă, vorbăreț.

farfara s., adj. v. CLĂNȚĂU. FLECAR. GURALIV. LIMBUT. PALAVRAGIU. VORBĂ-LUNGĂ. VORBĂREȚ.

farfará adj. – Guraliv, flecar, palavragiu. – Mr. fărfără. Tc. farfara, din arab. farfâr (Șeineanu, II, 168; REW 3194; Lokotsch 589), în parte prin intermediul ngr. φαρφαρᾶς, cf. bg. farfara. Aparțin aceluiași radical fanfară, s. f., din fr. fanfare și fanfaron, adj., din fr. fanfaron, cf. mr. fanfaron, din it.

farfará², adv. (pop. înv.) încoace și încolo, brambura; în expr. a umbla farfará = a umbla brambura.

farfara, farfarale s. f. (peior.) 1. flecar, palavragiu. 2. persoană neserioasă în al cărui cuvânt nu poți avea încredere.