DOBITÓC, -OÁCĂ, dobitoci, -oace, s. n., s. m. și f., adj. 1. S. n. Animal patruped (domestic). 2. S. m. și f., adj. (Peior.) (Om) care este lipsit de inteligență sau de bun-simț. – Din sl. dobytŭkŭ.

dobitóc, ~oácă [At: PALIA (1581), 193/1 / Pl: ~i, ~oáce / E: vsl добиток] 1 sn Animal (patruped). 2 sm (Înv; cu indicarea speciei de animale) Mulțime de... 3 (Îvr; îs) ~ ceresc Constelație cu nume de animal. 4-5 smf, a (Om) lipsit de inteligență și bun-simț.

DOBITÓC, -OÁCĂ, dobitoci, -oace, subst., adj. 1. S. n. Animal patruped (domestic). 2. S. m. și f., adj. (Peior.) (Om) care este lipsit de inteligență sau de bun-simț. – Din sl. dobytŭkŭ.

DOBITÓC², -OÁCĂ, dobitoci, -oace, s. m. și f. (Termen injurios, mai ales în apostrofe) Om lipsit de inteligență sau de bun simț. Unde sînt cizmele șterpelite, dobitocule? CAMILAR, N. I 280. ◊ (Adjectival) Nu l-am crezut așa de dobitoc, ca să nu simtă măcar atît. C. PETRESCU, C. V. 354.

DOBITÓC² ~ci m. fig. Persoană lipsită de inteligență și de bun-simț. /<sl. dobytuku

dobitoc n. 1. animal, mai ales domestic, vită; 2. fig. stupid, idiot [Slav. DOBITŬKŬ, avere; la popoarele pastorale vitele sunt principala lor bogăție (v. marfă)].

dobitóc¹ adj. m., (persoană) s. m., pl. dobitóci; adj. f., s. f. dobitoácă, pl. dobitoáce

dobitóc adj. m., (persoană) s. m., pl. dobitóci; f. sg. dobitoácă, pl. dobitoáce

dobitóc (dobitoáce), s. n. – 1. Animal. – 2. Prost, nătîng. Sl. dobytukŭ „avere, cîștig” (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 168; Cihac, II, 97; Conev 57), cf. bg. dobituk, sb., cr. dobitak „cîștig”. Cf. dobîndi și, pentru evoluția semantică, lat. pecunia, sp. ganado. Cu sensul 2 pl. dobitoci (m.). – Der. dobitoacă, s. f. (femeie proastă); dobitocesc, adj. (de dobitoc); dobitocește, adv. (ca dobitocii); dobitoci, vb. (a face pe cineva dobitoc, a-l insulta); dobitocie, s. f. (prostie, tîmpenie); îndobitoci, vb. (a prosti, a abrutiza).