desagă [At: NECULCE L. II, 214/11 / V: dasag sm, dăsag sm, dăsagă, deasag sm, ~ag sm, diasag sm, disac sm, disag sm, ~aci smp / Pl: ~age și ~agi / E: bg дисаги] 1 Traistă formată din două părți, care se poartă pe umăr sau pe șa. 2 (Înv; îe) A rămâne cu picioarele în ~ A fi păgubit. 3-4 (Îcs) De-a ~gii sau de-a dăsaga Jocuri de copii nedefinite mai îndeaproape. 5 (Îs) ~ de pepene Jucărie pentru copii nedefinită mai îndeaproape. 6 (Pop; îc) ~gii-popii Planta Aristolochia clematitis Si: lepădătoare. 7 (Pop; îf dăsagă) Testicule. 8 (Pop; îf disagă cu pluralul ~guri) Legătură cu știuleți de porumb agățată de o coardă de viță de vie (cu câțiva ciorchini), care se păstrează pentru iarnă. 9 (Fig) Picioare ale albinelor. 10 Fiecare dintre cele două părți ale acestui obiect. 11 (Pex) Traistă.

DESÁGĂ s. f., desagi, s. m. (Mai ales la pl., avînd același sens ca la sg.) Un fel de sac format din două părți (semănînd fiecare cu o traistă). Mînați... porunceau bacii, săltîndu-și pe umeri trăistile și desagii. CAMILAR, T. 5. L-or lua pe Colțun cu dînșii într-o desagă. SADOVEANU, N. F. 39. Mama Zoița, cu o pereche de desagi pe umeri și cu ciuboțelele în băț, pleca la tîrgușorul vecin să mai cumpere ceva oale și ulcele. BUJOR, S. 77. ◊ Fig. Sînt sigur că ne vine cu desaga plină de știri plăcute. CARAGIALE, O. VII 68. ♦ (La sg.) Fiecare dintre cele două părți ale desagilor; p. ext. traistă. – Gen. neart. și: desage (BASSARABESCU, V. 44). – Variantă: (rar) deság (ALECSANDRI, P. P. 130) s. m.

DESÁGĂ ~gi f. 1) Sac format din două părți (fiecare semănând cu o traistă), unite între ele, care se poartă pe umeri sau pe șa. 2)Fiecare din părțile acestui sac. [Var. desag] /<ngr. disakki[on], bulg. disagi

daság sm vz desagă^[1] modificată

deság sm vz desagă

dăsagi f. pl. sac deschis la mijloc formând două buzunare; dăsagii popii, plantă ale carii tubercule conțin o făină dulce: țăranii le găsesc răsturnând cu plugul țelina și copiii le mănâncă chiar pe brazda plugului (Orchis mofis). [Bulg. DISAGHI = grec-bizantin DISÁKION].

deság m. (mgr. disákkion, disákki, compus ca și lat. bĭsaccium, adică „doĭ sacĭ”; it. bisaccia, bisacce, bisacca, fr. bissac, besace; bg. bisagi, disagi, sîrb. bisag, bisaga). Doĭ sacĭ maĭ micĭ legațĭ unu de altu care se poartă pe umerĭ saŭ pe spinarea caluluĭ saŭ a măgaruluĭ: a pornit cu desagiĭ la drum, ĭar într’un desag avea un fluĭer. – Și deságă f., pl. ăgĭ. În Munt. vest și dăsag, dăsagă. V. coburĭ.

deságă s. f., g.-d. art. deságii; pl. desági

deságă s. f. /deság s. m., pl. desági

desagă, pl. desagi

desagă f., (doi) desagi, m. pl.

DESÁGĂ s. v. traistă.

DESAGĂ s. traistă, (reg.) tăgîrță, torbă, (Transilv., Ban. și Olt.) straiță. (Duce mîncarea în ~.)

deság (desági), s. m. – Traistă de formă specială, alcătuită din doi saci de pînză egali, care se poartă în echilibru, agățați de umăr. – Var. desagă. Mr. disagă, tisagă, megl. disagă, istr. bisagă. Ngr. δισάϰϰι sau δισάϰϰιον, format ca lat. bisaccium (Tiktin; Candrea; Pascu, II, 32; Scriban) și probabil încrucișat cu ngr. σάγη „bagaj”; cf. bg. disagi, bisagi (după Cihac, II, 94 și Conev 65, rom. ar proveni din bg.), it. bisacce (› istr.), fr. besace. – Der. desăgar, s. m. (călugăr care caută mîncarea și o transportă în desagă; călugăr cerșetor; cerșetor); desăgăriță, s. f. (călugăriță care aduce mîncare la mănăstire); desăgi, vb. (a încărca prea mult, a împovăra; a deșela).

deságă, desagi, s.f. – Traistă confecționată din pânză țesută în patru ițe, în carouri. – Din ngr. disakki(on) „doi saci” (Scriban, DEX), bg. disagi (DEX, MDA).

deságă, desagi, s.f. – Traistă confecționată din pânză țesută în patru ițe în carouri. – Din ngr. disakki (on), bg. disagi.