CĂCIULÁR, căciulari, s. m. 1. Meseriaș care lucrează căciuli. 2. Infanterist în vechea armată română care purta o căciulă împodobită cu o pană de curcan; dorobanț. – Căciulă + suf. -ar.

căciulár sm [At: ALECSANDRI, P. III, 437 / Pl: ~i / E: căciulă + -ar] 1 Persoană care face căciuli (1). 2 Infanterist din armata română care purta, la costumul de paradă, o căciulă îndoită la vârf și împodobită cu pană de curcan Si: dorobanț.

CĂCIULÁR, căciulari, s. m. 1. Meseriaș care lucrează căciuli. 2. Infanterist în vechea armată română. – Căciulă + suf. -ar.

CĂCIULÁR, căciulari, s. m. 1. Meseriaș care lucrează căciuli. 2. Om care poartă căciulă. Răsări... unul cu căciulă ponosită repezită pe ceafă... – Unde te vîri, mă grozavule?... Căciularul se opri cu mirare. PAS, L. I 256. 3. (Învechit) Infanterist în vechea armată romînă. Era bun camarad Panciuc: cu el nu li se ura căciularilor niciodată. SADOVEANU, O. VI 76. Toți dorobanți, toți căciulari, Romîni de viță veche. ALECSANDRI, P. A. 204.

CĂCIULÁR, căciulari, s. m. 1. Meseriaș care lucrează căciuli. 2. Infanterist în vechea armată română. – Din căciulă + suf. -ar.

CĂCIULÁR ~i m. Meșter care coase căciuli. [Sil. că-ciu-] /caciulă + suf. ~ar

căciular m. 1. care face sau vinde căciuli; 2. dorobanț cu căciulă înaltă: toți dorobanți, toți căciulari, Români de viță veche AL.

căcĭulár m. (d. căcĭulă). Acela care face saŭ vinde căcĭulĭ. Fam. Dorobanț (în a căruĭ uniformă e caracteristică căcĭula). Trans. June (arcaș). V. cojocar, opincar.

căciulár s. m., pl. căciulári

căciulár s. m., pl. căciulári

CĂCIULÁR s. v. dorobanț.

CĂCIULAR s. (MIL.) curcan, dorobanț. (~ în vechea armată română.)