culminație sf [At: STAMATI, D. / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr culmination] 1 (Ast) Trecere a unui astru prin meridianul unui loc. 2 (Îs) Punct de ~ Punctul cel mai înalt, atins de un astru, deasupra orizontului. 3 (Fig) Apogeu.

CULMINÁȚIE, culminații, s. f. Trecerea unui astru la meridianul unui loc. 2Punct de culminație = punctul cel mai înalt, cel mai apropiat de zenit, pe care îl atinge un astru. – Pronunțat: -ți-e.

CULMINÁȚIE s.f. 1. Moment în care un astru trece deasupra meridianului unui loc. ◊ Punct de culminație = punctul cel mai înalt atins de un astru. 2. Moment de maximă încordare a relațiilor dintre personajele unei opere literare; punct culminant. [Gen. -iei, var. culminațiune s.f. / < fr. culmination, it. culminazione].

CULMINÁȚIE s. f. 1. trecere a unui astru la meridianul unui loc. ♦ punct de ~ = punctul cel mai înalt deasupra orizontului atins de un astru pe bolta cerească. 2. punct culminant. (< fr. culmination)

CULMINÁȚIE ~i f. Moment când un astru trece deasupra meridianului unui loc. ◊ Punct de ~ a) punctul cel mai înalt pe care îl atinge un astru în mișcarea sa pe bolta cerească; b) moment de maximă încordare a conflictului dintr-o operă literară. [Art. culminația; G.-D. culminației; Sil. -ți-e] /<fr. culmination

culminațiune sf vz culminație

CULMINAȚIÚNE s.f. v. culminație.

culminați(un)e f. Astr. cea mai mare înălțime a unui astru deasupra orizontului.

*culminațiúne f. (d. a culmina: fr. -ation). Ajungerea în punctu cel maĭ înalt. – Și -áție.

culmináție (-ți-e) s. f., art. culmináția (-ți-a), g.-d. art. culmináției; pl. culmináții, art. culmináțiile (-ți-i-)

culmináție s. f. (sil. -ți-e), art. culmináția (sil. -ți-a), g.-d. art. culmináției; pl. culmináții, art. culmináțiile (sil. -ți-i-)

CULMINÁȚIE s. culminare.

CULMINÁȚIE s. v. apogeu.

culminație s. v. APOGEU.

CULMINAȚIE s. culminare.

CULMINAȚIE (PUNCT CULMINANT) (< fr. culmination < lat. culminațio, de la culmen, culme, vîrf) Culminație sau punct culminant, denumit și climax (< fr. climax < gr. klimax, scară), este, în acțiunea unei opere literare, în versuri sau proză, momentul de maximă încordare a relațiilor dintre personajele ei, cînd este vorba de opera epică sau dramatică, și momentul de maximă intensitate a emoției trăite de poet, în creația lirică. În balada El-Zorab de G. Coșbuc, conflictul dintre pașă și arabul sărac atinge culminația, cînd arabul își ucide calul. Ex. El scoate grabnic un pumnal Și-un val de sînge, roșu val De sînge cald a îzvorît Din nobil încomatul gît Și cade mortul cal. Exemple de culminație în proza noastră epică: uciderea boierilor în nuvela Alexandru Lăpușneanul de C. Negruzzi; înfruntarea dintre Tudor Șoimaru și boierul Stroe Orheianu din romanul Neamul Șoimăreștilor de M. Sadoveanu; sîngeroasa represiune a răscoalei din romanul Răscoala de L. Rebreanu etc.; în dramaturgie, încercarea boierilor potrivnici lui Ștefan de a-l impune ca domn pe Ștefăniță din drama Apus de soare de B.Șt. Dela- vrancea etc. Culminația intensității sentimentului în poezia lirică apare adesea în ultima strofă sau chiar ultimul vers. Ex. Doină zic, doină suspin, Tot cu doina mă mai țin. Doină cînt, doină șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. (Poezie populară) Nu căuta dreptate domnească, frățioare, Ia pe ciocoi ca hreanul și dă-l pe răzătoare. (T. ARGHEZI, Pe răzătoare, din vol. 1907)