CIUMĂFÁIE, ciumăfăi, s. f. Plantă erbacee medicinală foarte toxică, cu flori albe și cu semințe negre închise într-o capsulă cu țepi moi; laur (Datura stramonium). [Var.: ciumăfái s. n.] – Cf. magh. csudafa.

ciumăfaie sf [At: CALENDARIU (1844), 69 / V: (reg) cimanhaie, cimofaie, ~mafain sm, ~mafoi sm, ~mahar sm, ~mahariu sn, ~maică, ~ai sm, ~foi sm, ~foie sm, ~ăhaie, ciumf~, ~mifoaie, ~migoaie, ~mofai sm, ~muhai sm, ~muhoaică / E: mg csudafa] 1 (Reg; șîs ~a cucului) Plantă erbacee medicinală din familia solanaceelor originară din Orient, foarte toxică și cu miros grețos, cu flori albe, solitare, cu fructul capsulă cu țepi moi, cu semințe negre încapsulate Si: (reg) arici, bolândariță, bolândeață, bolânzar, bolundare, bolundă, buruiană, ciuma (10) fetei, ciumar (1), ciumare² (1), ciumerniță², ciumoaică¹, corcuță, cornuță, durducau, laur, laur porcesc, măr spinos, mărul porcului, măselar, mătrăgună, nebunariță, nebună, nebuneală, papuc, pleoască, pocnitoare, porc¹, porculeț, purcel, sarsalam, tătură, turbare, turbare cornută, turbăciunea câinelui, turbărie, vorba dracului (Datura stramonium). 2 (Bot; reg) Dafin (Laurus nobilis). 3 (Înv) Țigarete antiastmatice din frunze de ciumăfaie (1). modificată

CIUMĂFÁIE, ciumăfaie, s. f. Plantă erbacee medicinală foarte toxică, cu flori albe și cu semințe negre închise într-o capsulă cu țepi moi; laur (Datura stramonium). [Var.: ciumăfái s. n.] – Cf. magh. csudafa.

CIUMĂFÁIE s. f. Plantă erbacee otrăvitoare, cu flori mari, albe, cu semințe negre închise într-o capsulă cu țepi moi; frunzele și semințele au proprietăți calmante și sînt întrebuințate în medicină (Datura stramonium); laur.

CIUMĂFÁIE ~ăi f. Plantă erbacee medicinală, foarte toxică, cu tulpina înaltă și ramificată, cu flori albe și frunze ovale, cu fructul capsulă, care se termină la vârf cu un ghimpe; laur. [Sil. -fa-ie] /cf. ung. csudafa

cĭumăfáĭe f., pl. ăĭ (ung. csuda-fa, și csoda-fa, nume de plante). Trans. Mold. Datură. – Și cĭomofaĭ (Mold.) și (pin etim. pop.) cĭuma feteĭ.

ciumăfái sm vz ciumăfaie

ciumăfae (ciuma fetei) f. Mold. Tr. Bot. laur. [Origină necunoscută].

ciumăfáie s. f., art. ciumăfáia, g.-d. art. ciumăfắii; pl. ciumăfắi

ciumăfáie s. f., art. ciumăfáia, g.-d. art. ciumăfăii; pl. ciumăfăi

CIUMĂFÁIE s. (BOT.; Datura stramonium) laur, (înv. și reg.) măslag, (reg.) bolândariță, bolânzeală, borciu, cornută, faie, măselar, nebuneală, tătulă, turbare, boii-pruncilor, ciuma-fetei, măr-ghimpos, mărul-porcului.

CIUMĂFAIE s. (BOT.; Datura stramonium) laur, (înv. si reg.) măslag, (reg.) bolîndariță, bolînzeală, borciu, cornută, faie, măselar, nebuneală, tătulă, turbare, boii-pruncilor, ciuma-fetei, măr-ghimpos, mărul-porcului.

ciumăfáie, (ciumafău, ciumăhaie), s.f. – (reg.) Tăciune de porumb; în satele de pe valea Marei se folosește ciumăfaie; în nord și pe Vișeu, ciumă; pe Iza, ciumăhaie; în paralel circulă și taciune sau tăciune (ALRRM, 1973: 811). – Din ciumă (vezi sensul 3) sau dublet al^[1] lui ciumăfaie „plantă erbacee toxică; laur” (< magh. csuda-fa). corectată

ciumăfáie, s.f. – Tăciune de porumb; în satele de pe valea Marei se folosește ciumăfaie; în nord și pe Vișeu, ciumă; pe Iza, ciumăhaie; în paralel circulă și taciune sau tăciune (ALR 1973: 811). – Din ciumă + -faie.

CIUMĂFÁIE s. f. Plantă anuală medicinală, foarte toxică, din familia solanaceelor, cu frunze ovate, inegal dințate, cu flori albe și fructe spinoase; laur (3) (Datura stramonium).

DATURA L., CIUMĂFAIE, DATURA, LAUR, fam. Solanaceae. Gen originar din America de S și India răsăriteană, cca 25 specii, erbacee sau arborescente (cu ramuri: semilemnoase), anuale sau perene, cultivate în cîmp sau seră. Frunze mari, caduce, pețiolate, ovate, sinuate și inegal dințate, otrăvitoare. Flori albe și roșii, lungi, infundibuliforme, pendente, foarte mirositoare. înflorește vara-toamna, iar unele specii în tot cursul iernii. Plantă cca 0,30-5 m înălțime.