citadélă sf [At: OLLĂNESCU, H. O. 327 / Pl: ~le / E: fr citadelle, it cittadella] 1 Mică fortăreață în incinta unei cetăți, a unui oraș, care servea ca punct de rezistență și ca ultim refugiu al celor asediați. 2 (Pgn) Oraș (întărit). 3 Cetate ridicată în afara zidurilor unui oraș, care servea ca post avansat pentru apărarea acestuia Si: cetățuie.

CITADÉLĂ, citadele, s. f. 1. (Învechit) Fortăreață mică, situată în incinta unei cetăți, care servea ca rezistență și ca ultim refugiu al celor asediați; cetate (mai mică) sau castel care apăra un oraș; cetățuie. S-am retras în citadelă. 2. Fig. Focar, bastion, centru. Facultățile de filozofie au fost, sub regimurile burghezo-moșierești, citadele ale idealismului. CONTEMPORANUL S. II,1949, nr. 159, 9/2.

CITADÉLĂ s.f. 1. Fortăreață medievală care domina un oraș. 2. (Fig.) Bastion, focar, centru. [< it. citadella – cetățuie].

CITADÉLĂ s. f. 1. fortăreață medievală care domina un oraș. ◊ oraș (întărit). 2. cetate, castel construit în afara zidurilor unui oraș, în scop de apărare. 3. (fig.) bastion, focar, centru (al unei mișcări). 4. compartiment pe navele mari de luptă, limitat de pereți etanși la gaze și radiații. (< fr. citadelle, it. cittadella)

CITADÉLĂ ~e f. 1) înv. Fortăreață în interiorul unui oraș, care servea ca loc de refugiu sau ca rezistență pentru cei atacați. 2) Cetate de apărare situată în preajma unui oraș. 3) fig. Sprijin de nădejde. ~a culturii. [G.-D. citadelei] /<fr. citadelle, it. citadella

citadelă f. cetățuie.

*citadélă f., pl. e (fr. citadelle, d. it. cittadella, dim. d. cittade, oraș, maĭ ales întărit, cetate). Barb. Cetățuĭe.

citadélă s. f., g.-d. art. citadélei; pl. citadéle

citadélă s. f., g.-d. art. citadélei; pl. citadéle

CITADÉLĂ s. v. cetățuie.

CITADÉLĂ s. v. centru, oraș.

CITADELĂ s. (IST., MIL.) cetățuie. (O ~ pe vîrful unui deal.)

citadelă s. v. CENTRU. ORAȘ.