BÓRTĂ, borte, s. f. (Reg.) 1. Scobitură, adâncitură într-un corp, într-un material sau în pământ; gaură, groapă. 2. Scorbură. 3. Vizuină. – Din ucr. bort.

bórtă¹ sf [At: CANTEMIR, 1.1. I / Pl: ~te / E: ucr борт] (Mol; Buc) 1 Scorbură. 2 Firidă. 3 Groapă. 4 Vizuină. 5 Trunchi de arbore scorburos.

bórtă² sf vz bartă

BÓRTĂ, borte, s. f. (Reg.) Gaură; scorbură; groapă; vizuină. – Din ucr. bort.

BÓRTĂ, borte, s. f. (Mai ales în Mold. și Transilv.) Gaură. Vorba aceea: nu intră șoarecul în bortă, și-și mai leagă tigva de coadă! CARAGIALE, O. VII 183. Unii tăiau gheața cu cazmale, alții aruncau cu uncrop pe la țîțînele ușii și în borta cheii CREANGĂ, P. 256. Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer, Un palat borta-n părete și nevasta – o icoană. EMINESCU, N. 43. ◊ (În basme) Borta vîntului = gaură imaginară prin care se crede că suflă vîntul. ◊ Expr. A umbla după borta vîntului = a umbla zadarnic. Un om căruia îi place să umble toată viața mai rău ca Tîndală, – nu după borta vîntului, dar după capul stăpînilor. GALAN, Z. R. 68. ♦ Scorbură (în trunchiul unui copac). 2. Groapă. Prin bortele șoselei de pe ulița Romanului sîntem în risc să ne prăpădim. NEGRUZZI, S. I 193. – Pl. și: borți (SBIERA, P. 225).

BÓRTĂ, borte, s. f. (Reg.) Gaură. ♦ Scorbură. ♦ Groapă. ♦ Vizuină. – Ucr. bort.

BÓRTĂ ~e f. pop. Spărtură sau scobitură (într-un corp sau într-un material) naturală sau făcută special; gaură. /<ucr. bort

BORTĂ s. f. (Mold.) Gaură, adîncitură (într-un arbore sau într-o stîncă); scorbură. Rădăcina ierbii și apa din borta copaciului. CD 1698, 17^r. Eu odată, pre malul mării, în borta unii stînci lăcuind. CANTEMIR, IST.; cf. CD 1770, 19^v. Etimologie: ucr. bort, borta. Vezi și bortiță. substantiv feminin

bortă f. Mold. gaură: borta cheii. [Sensul primitiv e gaură sau scorbură de copaciu (cf. lemn bortos) = rus. BORTĬ, arbore găunos].

bórtă f. pl. e (rut. bortĭ, bort, scorbură, stup sălbatic stabilit într’o scorbură, borta, brad scorburos. Cp. cu burtă față de burduf. Cp. și cu vgr. bóthros, groapă, puț). Est. Gaură, groapă. Gaură (spărtură): bortă în scîndură. Scorbură, bortură. Fig. Casă foarte proastă.

bórtă (reg.) s. f., g.-d. art. bórtei; pl. bórte

bórtă s. f., g.-d. art. bórtei; pl. bórte

bortă, -te.

BÓRTĂ s. v. adâncitură, cavitate, deschidere, deschizătură, gaură, groapă, orificiu, scobitură, scorbură.

bortă s. v. ADÎNCITURĂ. CAVITATE. DESCHIDERE. DESCHIZĂTURĂ. GAURĂ. GROAPĂ. ORIFICIU. SCOBITURĂ. SCORBURĂ.

bórtă (bórte), s. f. – Gaură, scobitură, groapă. Germ. Borte (Mîndrescu 30; Borcea 179; Gáldi, Dict., 191). Rut. bort(a), drept etimon al rom., derivă de la el pe care DAR îl indică (Candrea, Elemente, 404). Și pl. borți este posibil. – Der. borti, (var. borteli, bortili), vb. (a găuri); bortos, adj. (săpat, golit). Cf. burtucă.

bórtă, borte, s.f. – 1. Gaură, scobitură, groapă. 2. Trunchi de copac scobit în interior (Dăncuș, 1986). 3. Lemn găunos, văgăună: „Leuștean fiert în apa stătută, luată din borta vreunui lemn din pădure” (A. Radu, 1941: 13). – Din germ. Borte „bordură, tresă, găitan” (Mândrescu, Borcea, Galdi, cf. DER); din ucr. bort (DA, DER); cuvânt autohton (Hasdeu); corespondență fonetică întâmplătoare cu alb. (Philippide). Cuv. rom. > ucr. bort(a) (Candrea).

bórtă, -e, s.f. – 1. Gaură, scobitură, groapă. 2. Trunchi de copac scobit în interior (Dăncuș 1986). 3. Lemn găunos, văgăună (A. Radu 1941: 13): „Leuștean fiert în apa stătută, luată din borta vreunui lemn din pădure” (A. Radu 1941: 13). – Din germ. Borte „bordură, tresă, găitan” (Borcea, Galdi); Din ucr. bort (DA, DER); Rom. bortă > ucr. bort(a) (Candrea).

bortă, borte s. f. închisoare.