asin, ~ă [At: CORESI, ap. HEM 1861 / V: (reg) asăn, asen sm, asân sn / A: (înv) asin / Pl: ~i, ~e / E: ml asinus] 1 sm Măgar. 2 sf (Rar) Măgăriță. 3 a (Îvr) Măgăresc.

ASÍN, asini, s. m. (Învechit și arhaizant) Măgar. Gheorghiță coborîse cu ciobanii, cu oile, cu asinii și dulăii la vale la iernat. SADOVEANU, B. 14. De asin dară să se facă urechile lui Midas-împărat. ISPIRESCU, U. 110. Femeile și copiii țipau de prin coșurile în care se aflau pe cămile; caii nechezau; asinii răspundeau prin niște țipete neplăcute urechilor nededate cu melodioasele lor concerte. BOLINTINEANU, O. 302. – Accentuat și: ásin.

ASÍN, asini, s. m. Măgar. – Lat. asinus.

ASÍN ~i m. Animal domestic din familia calului, dar mai mic decât acesta, cu păr de culoare cenușie, cu capul mare și urechi lungi, cu coamă bogată, folosit ca animal de povară și de tracțiune; măgar. /<lat. asinus

asin m. măgar, dobitoc de genul calului cu urechi lungi, care la noi trăește mai mult printre oi, purtând poverele după turme; la câmp poate înlocui boul și calul.

ásin și ásen m. (lat. ásinus, it. ásino, fr. âne, sp. pg. asno). Vechĭ. Măgar. – Azĭ e introdus ĭar, dar ca neologizm.

asín s. m., pl. asíni

asín s. m., pl. asíni

asin.

ASÍN s. v. măgar.

ASIN s. (ZOOL.; Equus asinus) măgar, (reg.) măgăreț, (glumeț) urecheat, urechilă.

asín (asíni), s. m. Măgar. – Var. (înv.) asen, asîn. – Istr. Ǫsir. Lat. ăsĭnus, al cărui rezultat normal a fost ásîn (Pușcariu 135; REW 704; Candrea-Dens., 100; DAR). Cuvînt curent în sec. XVI-XVIII, a fost înlocuit de măgar și reactualizat, deși fără forță, de unii scriitori din sec. XIX, cu forma latinizată. Forma f., asină, s. f. (înv., măgăriță), poate reda direct lat. asĭna, cf. it. asina, sp., port. asna.