APELATÍV, -Ă, apelativi, -e, adj., s. n. Care se aplică unei clase, unei specii întregi; comun, general. ♦ (Substantivat, n.) Substantiv comun, nume. – Din fr. appellatif, lat. appellativus. corectată

apelativ, ~ă [At: SBIERA, F. S. 265 / Pl: ~i, ~e / E: fr appellatif] 1 sn, a (Substantiv) comun. 2 a (Jur; d. o instanță) Care judecă apelurile. 3-6 sn, a (Nume, cuvânt) calificativ (cu care este strigat cineva).

APELATÍV, -Ă, apelativi, -e, adj., s. n. (Substantiv) comun; (nume, cuvânt) calificativ. – Din fr. appellatif, lat. appellativus. corectată

APELATÍV, -Ă, apelativi, -e, adj. (Ieșit din uz; despre substantive, în opoziție cu propriu) Comun. (Substantivat) Nume, calificativ. Lui N. toți tovarășii i se adresează cu apelativul «fruntaș».

APELATÍV, -Ă, apelativi, -e, adj. (Ieșit din uz, despre substantive) Comun. ♦ (Substantivat, n.) Nume, calificativ. – Fr. appellatif (lat. lit. appellativus).

APELATÍV, -Ă adj. (Ieșit din uz; despre substantive) Comun. ♦ (s.n.) Nume, calificativ. [< fr. appellatif, cf. lat. appellativus].

APELATÍV, -Ă adj., s. n. (substantiv) comun; nume calificativ. (< fr. appellatif, lat. appellativus)

APELATÍV ~e n. Substantiv comun; cuvânt, nume, calificativ. /<fr. appellatif, lat. appellativus

apelatív² s. n., pl. apelatíve

apelatív s. n., pl. apelatíve

APELATÍV s. atribut, calificativ, nume. (Îl cheamă cu ~ul: băiete!)

APELATIV s. atribut, calificativ, nume. (Îl cheamă cu ~: băiete!)

APELATÍV s. n. (< adj. apelativ, -ă < fr. appellatif, cf. lat. appellativus): substantiv comun folosit ca termen de adresare; nume, calificativ (v. substantiv apelativ).