amăgeală sf [At: NECULCE, ap. LET. II, 436/13 / Pl: ~gele, ~geli / E: amăgi + -eală] 1 (Mpl) Amăgire. 2 (Fig) Obiect dat cuiva cu scopul de a-l amăgi, de a-l abate de la altă preocupare.

AMĂGEÁLĂ, amăgeli și amăgele, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Amăgire, viclenie, minciună. Într-una din zile... scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul... și cînd deodată numai iacă vedem în prund cîțiva oameni claie peste grămadă și unul din ei mugind puternic... Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul... Așa cu amăgele se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste. CREANGĂ, A. 8. Preocupare măruntă, naivă (cu care se amăgește cineva). Dar vremea trecea cu amăgele și eu creșteam pe nesimțite, și tot alte gînduri îmi zburau prin cap și alte plăceri mi se deșteptau în suflet. CREANGĂ, A. 35. 2. (Rar) Mijloc de a amăgi pe cineva, momeală. V. nadă. Onofrei Cos... aruncă amăgeală cîinilor, să nu-l latre. STANCU, D. 294.

AMĂGEÁLĂ, amăgeli, s. f. Amăgire, viclenie, minciună. ♦ Preocupare măruntă, naivă. [Pl. și: (reg.) amăgele] – Din amăgi + suf. -eală

AMĂGEÁLĂ ~éli f. Mijloc folosit pentru a înșela buna-credință a cuiva; escrocherie. ◊ A umbal cu ~eli a umbla cu înșelăciuni; a avea obișnuința de a amăgi. [G.-D. amăgelii] /a amăgi + suf. ~eală

amăgeală f. 1. amăgire trecătoare; 2. pl. nimicuri: vremea trecea cu amăgele CR.

amăgeálă f., pl. elĭ. Vechĭ saŭ rar. Amăgire. Pl. vechĭ (azĭ fam.) amăgele: l-a prins cu amăgele.

amăgeálă s. f., g.-d. art. amăgélii; pl. amăgéli

amăgeálă s. f., g.-d. art. amăgélii; pl. amăgéli

amăgeală

amăgeală, -geli.