ȚUGUIÁT, -Ă, țuguiați, -te, adj. Ascuțit, prelungit în formă de țugui. – V. țuguia.

țuguiat, ~ă a [At: PISCUPESCU, O. 144/11 / V: ~glu~, țuclu~, ~it / Pl: ~ați, ~e / E: țuguia] 1 Ascuțit spre vârf Si: (reg) cucuiat (3), țuțuiat (1), țuțurat¹ (1). 2 Prelungit în formă de țugui¹ (6) Si: (reg) cucuiat (2), țuțuiat (2), țuțurat¹ (2). 3 (Reg; d. păsări) Care are țugui¹ (11) Si: moțat, (reg) cucuiat (4), pupuiat². 4 (D. buze) Strâns, rotunjit și întins înainte.

ȚUGUIÁT, -Ă, țuguiați, -te, adj. Ascuțit, prelungit în formă de țugui. [Pr.: -gu-iat] – V. țuguia.

ȚUGUIÁT, -Ă, țuguiați, -te, adj. Ascuțit, prelungit în formă de țugui. Cuibărite între stînci, casele cu acoperișul țuguiat de fîn fumegă în asfințit. C. PETRESCU, S. 226. (Cu pronunțare regională) «Cetățuia», un schituleț înfipt în vîrful unui deal înalt și țuguiet. VLAHUȚĂ, R. P. 86. Urechile-i țuguiete, cu pămătufuri de peri negri la vîrf, se ridicase drepte. ODOBESCU, S. III 187. ♦ Fig. Înălțat, cocoțat. Pare că privesc încă acei ochelari țuguieți pe nasul lui uriaș. NEGRUZZI, S. I 8. – Variantă: țuguít, -ă (EMINESCU, N. 51) adj.

țuguiat a. terminat cu un vârf.

țuguĭát, -ă adj. În formă de țuguĭ, ascuțit: om cu capu țuguĭat, un munte țuguĭat. V. stîrminos.

țucluiat, ~ă a vz țuguiat

țugluiat, ~ă a vz țuguiat

țuguit, ~ă a vz țuguiat

țuguiát adj. m., pl. țuguiáți; f. sg. țuguiátă, pl. țuguáte

ȚUGUIÁT adj. 1. moțat, (reg.) țogoșat. (Căciulă ~.) 2. (pop.) sulatic, (prin Transilv.) pupuiat. (Căpițe ~.) 3. v. ascuțit.

ȚUGUIAT adj. 1. moțat, (reg.) țogoșat. (Căciulă ~.) 2. (pop.) sulatic, (prin Transilv.) pupuiat. (Căpițe ~.) 3. ascuțit, (reg.) vîrfuit. (O culme ~.)