vraiște s.f., adj. 1 s.f. Dezordine, neorînduială, harababură. Nu intram pînă ce nu primeam învoire... Dar am văzut vraiștea (VOIC.). ◊ Fig. E puțină vraiște în aer, zboară frunze de toamnă (TUD.). 2 adj. Care se află în dezordine, în neorînduială, în paragină, în voia soarții; care nu este ordonat sau organizat. Se hotărî să nu o lase pe stăpînă singură și gospodăria vraiște (AGÂR.). ♦ (despre uși, ferestre) Care este larg deschis, în lături. Casa era pustie, ușile vraiște, obiectele răsturnate și răvășite (REBR.). ◊ (adv.) Poți dormi în liniște, cu ușile și ferestrele deschise vraiște (BART). • /de la vrah.