voinic a s.m. adj. I s.m. 1 Barbat (tinar) care da dovada de curaj de barbatzie de vitejie in lupta; barbat (tinar) care infrunta cu indrazneala pericolele situatziile dificile etc. Dei izbuti bine de bine iara de nu au mai patzit shi altzi voinici k tine (CR.). ◊ Voinic de codru sau voinicul codrului = haiduc. Doisprezece coconashi... se facura voinici de codru (C. NEGR.). Cruce de voinic v. cruce. ♦ Barbat tinar (necasatorit) bine facut robust viguros vinjos; restr. flacau fecior. ♦ (fam.; de obicei k termen dezmierdator de adresare) Baiat. Vino la mama voinicule ♦ (inv. reg.; de obicei in opoz. cu „muiere” „femeie” „nevasta”) Barbat. Iau imputat k a venit la razboi cu careta k muierile iar nu calare k voinicii (DION.). 2 (inv.) Soldat razboinic ostash. Se intorceau cu fuga acasa la dinshii lasind in urma... arme fiintze shi voinici mortzi (IORGA). ◊ Voinic de oaste v. oaste. ♦ (bis.) Ostash in ceata ingerilor; ostash al Domnului. SHazind linga beserica sfintului... au vazut doi voinici luminoshi la chip shi la stat (MIN.). II adj. 1 (despre oameni) Care da dovada de curaj de barbatzie de vitejie in lupta; curajos dirz indraznetz viteaz. Oamenii vremilor acelor... erau naltzi k brazii shi voinici k zmeii (C. NEGR.). 2 (despre fiintze sau despre partzi ale corpului lor) Care are o constitutzie robusta solida care este bine facut; care are fortza fizica mare; care are un aspect impunator; puternic solid viguros puternic. Erau femei voinice cu miinile shi fetzele albe (AGAR.). • pl. ci ce. shi (inv. pop.) vonic a. s.m. adj. /<sl. veche вонинкъ; cf. bg. войник srb. vojnik „ostash combatant”.