voce (it. voce; fr. voix; germ. Stimme; engl. voice; rus. golos). 1. Ansamblul sunetelor emise de om datorita unei energii sonore create la nivelul aparatului fonator. Organele participante la actul fonatziei sunt: plamanii diafragma traheea laringele glota corzile vocale cavitatea laringobucala shi cea nazala. Motorul este respiratzia. V. cantata este rezultatul a doua fortze asociate shi integrate: cea muscularalaringeana shi cea aeriana respiratorie. Sediul fonatziei* este in laringe. Trecand prin laringe curentul de aer ieshit din plamani sub presiune este debitat „in valuri” succesive punand in vibratzie* corzile vocale care delimiteaza deschiderea glotei. Teoria clasica sustzinea k v. este realizata de vibratzia corzilor vocale sub efectul respiratziei shi de mushchii laringeali ajutatori. Teoriile moderne stabilesc k vibratzia corzilor vocale este un act neuromuscular comandat exclusiv de influxul motor al creierului shi deci geneza vibratziilor corzilor vocale este una cerebrala (Husson 1950). Presiunea subglotica nu modifica inaltzimea* sunetului ci regleaza intensitatea*. Aerul ieshit prin glota shi supus variatziilor de presiune in cavitatea faringobucala constituie v. propriuzisa. Dupa configuratzia cavitatzii v. ia un timbru* vocalic adica apare sub forma unei anumite vocale. Consoanele se formeaza in cateva puncte strangulate ale cavitatzii. Amplificarea sunetului astfel emis se produce in rezonatori (cutia toracica shi cutia craniana). In functzie de calitatea vibratziilor corzilor shi de sediul rezonantzei teoria clasica considera trei registre (I) (de piept de falset* de cap) iar teoria moderna doua eliminand falsetul. Diferentza intre v. vorbita shi cea cantata este foarte mare din punct de vedere al presiunii subglotice al numarului de foni* shi k solicitare a centrilor nervoshi ce comanda (la nivelul subcortical vorbirea la nivel cortical cantul). De aceea cantul creeaza un complex de senzatzii vibratorii intense care pot fi controlate; intrate in conshtiintza aceste senzatzii devin schema corporala vocala a cantaretzului shi in functzie de ea se stabilesc caracteristicile tehnicii sale vocale. Acesta este scopul educatziei al invatzarii tehnicii vocale. Tehnica vocala tinde sa faca controlabil shi conshtient actul fonator sa sensibilizeze subiectul la calitatea emisiei sa creeze reactzii voluntare adaptate la cerintzele frumusetzii vocale: precizie a sunetului puritate penetrantza egalitate pe toata intinderea contzine poza de glas dezvoltarea respiratziei a agilitatzii perfectzionarea dictziei shi interpretarea muzicala. ♦ Intinderea shi timbrul specific al unei v. sunt date de lungimea corzilor shi de caractere anatomofiziologice shi neurohormonale determinate. Timbrul este fizionomia personala a fiecarei v. nedefinibil indescriptibil shi nerepetabil. O tehnica buna il pune in valoare. In functzie de extensie shi timbru v. se impart dupa schema: V. feminine: soprana (1) (domi₃) V. barbateshti: tenor (1) (Sido₂) bariton (I 1) (La₁la) bas (I 1) (Do₁mi). In functzie de exigentzele repertoriului liric tipurile fundamentale sau divizat in tipuri secundare (numeroase cu granitze fluide shi denumiri variate). Citam cateva: s. acuta (legera de coloratura*) lirica dram. spinto; mezzosopr. dramatica; c. a. falcon dugazon; t. leger liric dram. eroic de mezzo carattere; bar. liric verdian dram. Spielbar; b. cantabil profund etc. Arta cantului are o istorie straveche. Grecii shi romanii cunoshteau termeni tehnici aveau pedagogi (fonascus*) shi acordau atentzie culturii v. in vederea cantului teatrului shi oratoriei. Dificultatzile muzicii liturgice medievale dovedesc stapanirea artei vocale (evident dupa alte canoane estetice k de ex. v. nevibrata). O data cu aparitzia operei* in sec. 17 se dezvolta belcanto (v. canto) care exploreaza toate posibilitatzile v. codificandule. Sec. 19 preia aceasta moshtenire adusa de Rossini la culmi dar transforma idealul estetic al belcantoului prin poetizarea lui (Bellini Donizetti) shi apoi inlocuirea lui cu ideea expresivitatzii shi veridicitatzii dram. (Verdi Puccini) punand pe primul plan cerintzele declamatziei (Wagner Debussy Musorgski) ceea ce impune schimbarea metodelor de cant amplificarea volumului v. shi renuntzarea la hedonismul belcantoului. Sec. 20 extinde pana la extreme zona vocalului incluzand forme de expresie shi sonoritatzi nebanuite (Berg Schönberg Stravinski Nono etc.). 2. (in polif. shi in armonia clasica) Partea care revine unui interpret (sau partide (1)) avand un sens complet shi oarecum independent dar shi dependent de structura multivocala*. Pornind de la discantus* shi duplum (v. motet) cele 2 v. ale polif. vocale din sec. 12 pana la forma renascentista la cinci v. principale (cantus* altus contraltus tenor (3) bassus) sau pana la muzica fr. din sec. 1618 (desus 1 shi 1 hautecontre taille concordant bassetaille shi bassecontre v. bas (I 2)) terminologia k shi componentza propriuzisa a formatziilor sa schimbat permanent imbogatzinduse prin divizari shi adaugiri. In polif. vocala timpurie denumirea v. nu a corespuns pana in sec. 17 cu intinderea lor fiziologica. In sec. 1819 sa stabilit structura devenita clasica a formatziei pe patru v. (s. a. t. shi b.). 3. Partea scrisa reprezentand o v. (2) extrasa dintro partitura de cor* sau de orchestra*. Sin.: partida (2); shtima.